ISSN 1565-8937

Ramana Sad-Guru [1]

de Arthur Osborne

    Puţin mister a existat dintotdeauna în jurul upadesei (călăuzire spirituală) lui Sri Bhagavan. Nu a oferit diksha adică iniţiere în maniera obişnuită a mâinilor întinse şi nici prin transmiterea unei mantram pe care discipolul să o repete. Aceasta nu înseamnă însă că a ignorat necesitatea iniţierii. Dimpotrivă, a afirmat explicit că o mantram culeasă la întâmplare nu este efectivă iar practicantul trebuie mai întâi iniţiat în ea cum se cuvine de către cineva cu autoritate. Nu înseamnă nici că era indiferent la călăuzirea aspiranţilor. De fapt acesta era un lucru de care era evident preocupat.

    Nu agrea întrebările teoretice puse doar de dragul gratificaţiei mentale, însă la cele legate de sadhana (practică spirituală) răspundea întotdeauna binevoitor şi în întregime. Atmosfera la ashram nu era una de indolenţă, ci dimpotrivă, una de intensă activitate, se poate spune activitatea unei fabrici spirituale, cu devoţii angajaţi în sadhana iar Bhagavan veghind şi ghidând pe fiecare cu meticuloasă şi tăcută grijă.

    Era clar tuturor că el este Guru-ul iar ei discipolii. În particular le vorbea ca guru şi uneori le dădea instrucţiuni în sadhana. De la caz la caz, sadhana sub îndrumarea lui Bhagavan începea cu un anumit act sau cuvânt de iniţiere, de obicei tăinuit, probabil aşa cum a fost descris în introducerea acestei cărţi. Întrebat dacă era guru şi dacă dădea iniţiere, evita întotdeauna un răspuns direct. Dacă răspunsul ar fi fost „nu", aproape sigur că trebuia să fi spus „nu". Dar dacă ar fi spus „da" ar fi fost imediat asaltat cu cereri de iniţiere şi ar fi fost constrâns să facă distincţie între adevăraţii devoţi şi acei vizitatori care nu i se supuseseră în inima lor şi care nu îi căutau de fapt îndrumarea. Iar iubirea lui plină de compasiune era prea mare şi înţelepciunea prea adâncă pentru a se putea comporta într-un mod care i-ar fi lăsat pe unii să gândească că îi considera superiori altora. Într-adevăr, nu proceda astfel, întrucât vedea Sinele în toţi.

    Întrebat dacă dădea iniţiere, cel mai obişnuit răspuns al lui Bhagavan consta în prezentarea celor trei tipuri de iniţiere: prin vorbire, privire şi tăcere. Aceasta lăsa povara înţelegerii celui ce-l chestiona. Cele trei tipuri de iniţiere reprezintă o veche tradiţie, fiind simbolizate de pasăre, care trebuie să stea pe ouăle ei ca să le clocească, de peşte care ajunge să le privească doar, şi de broasca ţestoasă, care are nevoie doar să se gândească la ele. Iniţierea prin tăcere este cea mai firească pentru jnana-marga.

    Câţiva formalişti au plecat într-adevăr să caute iniţiere în altă parte iar Bhagavan nu a zis nimic pentru a-i reţine. Cei ce au înţeles, au rămas. Unuia dintre aceştia, maiorului Chadwick, i-a spus: „Dacă ar fi fost necesar să cauţi un Guru în altă parte, ai fi fost de mult plecat deja."

    El a fost Sad-Guru, jivan-mukta, Jnani-ul perfect din a cărui perspectivă ceilalţi ca persoane nu există, ci numai Sinele, şi prin urmare nu poate fi postulată nici o relaţie. Uneori le reamintea devoţilor săi că Guru-ul exterior nu-i decât o formă adoptată din consideraţie pentru ignoranţa discipolului şi care serveşte la întoarcerea acestuia în lăuntrul său la descoperirea Guru-ului interior, care este Sinele.

    De regulă, Maeştrii Spirituali au scris deschis despre teorie însă în privinţa prescrierii unei tehnici s-au arătat mai rezervaţi de teamă ca nu cumva cineva să o practice neautorizat şi să-şi provoace singur rău. Cu toate acestea, Bhagavan a proclamat calea deschisă atât oral cât şi în scris. Inovaţia concordă cu iniţierea prin tăcere pe care a adus-o lumii. Asupra fiecăruia care s-a întors către el în inima sa, iniţierea prin tăcere se poate revărsa oriunde s-ar afla, şi orice asemenea persoană poate învăţa din cărţi tehnica de practicat. Într-adevăr, Bhagavan reamintea uneori devoţilor că până şi călătoria la Tiruvannamalai este iluzorie, adevăratul pelerinaj făcându-se în inimă, şi îi îndruma către relatările publicate despre calea de urmat.

    Ceea ce conduce la altă întrebare: calea directă deschisă de Bhagavan a fost valabilă doar pentru perioada vieţii lui sau este încă deschisă căutătorilor? Aşa cum a afirmat însuşi Bhagavan, orice aspirant are nevoie de un Guru, adăugând însă că acesta nu trebuie să ia în mod necesar formă umană. Spusele acestea se aplică numai într-un caz foarte rar, dar călăuzirea lui a făcut ca ceea ce s-a putut realiza pentru el să se împlinească şi pentru devoţii săi. Întreaga sa muncă diferă de modalitatea obişnuită de călăuzire spirituală. Au existat, în decursul timpurilor, curenţi iniţiatici paraleli care, fiecare în propria matcă, şi-au croit drumul spre Ocean, mulţi dintre care acum, la sfârşitul erei Kali Yuga, fie au secat în deşert sau au degenerat în mlaştini, fie s-au atrofiat devenind un firicel. Acestei stări de fapt Bhagavan i-a adus replica aruncând o frânghie de salvare  tuturor acelora care se întorc către el. Dacă metoda este neobişnuită, este necesar să reamintim că Bhagavan este autorul, şi deci a obiecta înseamnă a fi ridicol. Ar fi asemenea evreilor care l-au respins pe Christos pentru că nu a venit în forma aşteptată de ei. Iar dacă Bhagavan s-a putut dispensa de modul obişnuit de iniţiere şi ghidare în timpul vieţii sale, de ce nu şi după aceea? Condiţiile care au declanşat inovaţia încă mai există. Există, de altminteri, indicaţii pozitive că ghidarea încă continuă.

    Întrebat dacă un jivan-mukta continuă să îndeplinească vreo funcţie după moartea fizică, Bhagavan a replicat că în unele cazuri este adevărat.

    Când dispariţia sa fizică devenise iminentă iar devoţii se lamentau că îi părăsea lăsându-i fără călăuzire, Bhagavan răspundea: „Ataşaţi prea multă importanţă corpului", sugerând prin urmare că abandonarea trupului nu însemna şi sfârşitul călăuzirii.

    Ca răspuns la o întrebare a Doctorului Masalavala, medic ofiţer pensionar din statul Bhopal, Bhagavan, după cum e consemnat de Devaraja Mudaliar în Day by Day with Bhagavan (Zi de zi cu Bhagavan), replică: „Guru-ul nu este forma fizică, aşadar contactul va continua şi după ce trupul Guru -ului va dispare."

    Înainte de moarte a spus: „Ei spun că mor, dar eu nu plec nicăieri. Unde aş putea pleca? Sunt aici". Aceasta este o afirmaţie doctrinală simplă, deoarece Jnani-ul e universal, neexistând nici un fel de aici sau dincolo pentru el, nici o venire sau plecare în Aici şi Acum -ul eternităţii; însă a fost întotdeauna felul lui Bhagavan să facă o afirmaţie doctrinală care, împreună cu adevărul ei universal, să răspundă nevoilor particulare ale devotului. Deşi noi în orbirea noastră îl putem părăsi, el nu ne poate părăsi, întrucât e Sinele.

    Bhagavan a manifestat interes în publicarea continuă a cărţilor până la sfârşitul vieţii, când până şi în ultimele săptămâni a revizuit o ediţie nouă. Şi mai mult, cum însuşi scopul cărţilor a fost răspândirea cunoaşterii vicharei , calea Investigaţiei sinelui, dacă aceasta ar fi fost menită să redevină inaccesibilă, nu ar mai fi fost necesare.

    Bhagavan a aprobat un testament ce i-a fost prezentat, unul din termenii căruia fiind ca Ashram-ul să continue ca centru spiritual şi după ce el nu va mai fi în forma corporală. Orice ar face devoţii, aceasta este realizarea lui Bhagavan, centrul este radiaţia Guru-ului.

    Devoţii săi ştiu că el este încă Guru-ul. I-au simţit continuitatea călăuzirii nu numai la fel de potentă, ci şi la fel de subtilă şi personală ca înainte. Acelora care încearcă să se întoarcă către el e cel mai bine să le spunem, aşa cum a făcut-o el cu cei care cercetau centrul inimii de care pomenea, că nu discuţia e ceea ce e necesar, ci practica. Să-i lăsăm să-i invoce Graţia şi să se străduiască pe calea pe care a prescris-o şi vor afla pentru ei înşişi dacă Harul şi Călăuzirea Guru-ului sunt gata să iasă la iveală.

    În acea noapte dezolantă când o stea strălucitoare a traversat încet cerul chiar în momentul în care el părăsea corpul, nu au existat nici deznădejdea frenetică nici disperarea la care se aşteptaseră, dimpotrivă cu toţii se asigurau unul pe altul că Bhagavan era încă acolo. Fiecare simţea în inima sa continuitatea Prezenţei. Cei la care te-ai fi aşteptat să aibă nevoie de consolare, erau capabili să încurajeze pe alţii.

    Întreaga noapte, trupul pe care Bhagavan l-a purtat şi apoi abandonat, a fost expus vederii devoţilor în sala Ashram-ului. N-au lipsit nici durerea, nici lacrimile, însă în spatele lor era o pace misterioasă pe care numai Bhagavan însuşi o putuse implanta.

    Puţini realizaseră cât de iubit fusese în oraşul alăturat Tiruvannamalai; toată noaptea mulţimi imense s-au perindat prin sala Ashram-ului în durere şi veneraţie pentru a avea un ultim darshan al chipului de acum fără viaţă. Lungi procesiuni au străbătut oraşul în sus şi-n jos cântând Arunachala-Shiva. În zilele care au urmat, credinţa puternică în continuitatea Prezenţei sale a întărit devoţii ţinându-i pe cei mai mulţi împreună. S-a format un comitet cu cei desemnaţi să conducă treburile Ashram -ului împreună cu răposatul Sarvadhikari.

    Intonarea de dimineaţă şi de seară a Vedelor precum şi meditaţia tăcută în faţa Samadhi -ului (mormântului) lui Bhagavan se continuă şi astăzi la fel ca în timpul prezenţei sale fizice. Acum, ca şi atunci, accesul este deschis tuturor, indiferent de castă sau religie.

    Sprijinul spiritual care vine şezând în faţa Samadhi -ului nu numai că este la fel de puternic, ci şi la fel de plăcut şi subtil cum era în faţa Prezenţei corporale. Tuturor acelora care se îndreaptă către Bhagavan în inimile lor răspunsul e şi mai imediat, sprijinul mai puternic. Nu numai atât (pentru că acest lucru e adevărat oriunde s-ar afla), ci şi revitalizarea spirituală pe care aceştia o resimţeau după o vizită la Tiruvannamalai încă se produce, chiar şi dacă iubita faţă e ascunsă.

    Devoţii din oraşele din apropiere şi cei din locuri îndepărtate încă abia aşteaptă posibilitatea unei vizite, aşa cum o aşteptau şi înainte. Căutătorii de Graţie Divină şi Ghidare vin la fel ca altădată. Mormântul e un centru a cărui potenţă continuă să crească, şi nu să scadă. Şi mulţi îi invidiază pe aceia care au apucat să-i zărească în viaţă frumuseţea formei sale corporale.

    Bhagavan ne-a cerut întotdeauna să căutăm Guru-ul interior. Iubirea pe care o purtăm Guru -ului exterior este un ajutor, şi totuşi, într-un anume fel, şi o piedică. Acum şi-a făcut sălaşul în inimile noastre. Mai mult decât oricând, trebuie să ne abandonăm impurităţile pentru a-L descoperi pe El, Sinele, Esenţa Fiinţării noastre; mai mult decât oricând ne sprijină să facem astfel.

    El este Sad-Guru-ul care călăuzeşte prin tăcere. Dakshinamurthi (Arunagiri Yogi) a sălăşluit pe costişa nordică a colinei sacre Arunachala, gata să dea upadesa sa potentă şi tăcută oricui se îndrepta către el, însă locul era inaccesibil. Sri Ramana este Dakshinamurthi. El a făcut accesibil ceea ce era ascuns, întrucât acum Graţia sa radiază din Samadhi-ul său; Calea directă, multă vreme tăinuită, a fost readusă la lumină. Moartea corpului a adus probabil o schimbare. Întotdeauna spunea: „Întreabă-te «cine sunt eu?»". Însă de asemenea spunea: „Supune-te mie şi am să-ţi dobor mintea". Acum căutarea Sinelui în inimă şi supunerea în faţa lui Bhagavan au devenit echivalente. Fuziunea între Jnana şi Bhakti a devenit perfectă.

„Cine Te poate găsi vreodată? Ochiul ochiului eşti Tu, şi fără ochi Tu vezi, O Arunachala!"

„Din casa mea Tu m-ai ademenit, şi apoi furişându-Te în inima ei, m-ai atras cu blândeţe într-a Ta. Astfel e Graţia Ta, O Arunachala!"

„Am trădat lucrăturile Tale secrete. Nu fi ofensat! Arată-mi acum deschis Graţia Ta, O Arunachala!"

Copyright © 2010 Viorica Weissman