ISSN 1565-8937

Reminiscenţe [1]

de Paul Brunton

Paul Brunton
(1898-1981)

  Iată pe scurt esenţa sfaturilor lui Maharişi: Pune-ţi fără întrerupere această întrebare: Cine sunt eu? Analizează Eul până la adâncimile lui cele mai ascunse. Încearcă să găseşti punctul unde începe gândul Eu. Caută mai departe, urmează-ţi meditaţia, întoarce-ţi atenţia înăuntrul dumitale. Într-o zi, roata gândurilor care se învârteşte fără întrerupere te va duce până la punctul unde intuiţia va izvorî spontan din adâncul fiinţei dumitale. Urmeaz-o, opreşte atunci orice gând şi vei atinge ţinta.     

[…] Cu cât îl observ pe Maharişi, cu atât îmi dau seama că este moştenitorul unui trecut a cărui descoperire spirituală ar avea mai multă valoare decât aceea a unei mine de aur. Am în sfârşit certitudinea că am descoperit într-un colţ al Indiei unul dintre cei din urmă supraoameni pe care pământul i-a purtat. Această faţă liniştită e desigur faţa unui Rişi străvechi a cărui memorie a rămas vie în această ţară. Şi totuşi, ce ştiu despre el? Îmi dau seama că partea cea mai misterioasă a sufletului lui îmi este încă ascunsă, că tezaurul sufletului lui îmi scapă încă. Câteodată pare plecat în înălţimi la care nu îl pot urma, câteodată îşi răspândeşte asupra mea harul cu o bunăvoinţă care mă leagă pentru totdeauna de el cu legături indestructibile, şi mă supun fără întoarcere influenţei uimitoarei lui personalităţi. Ştiu că dacă, materialmente vorbind, a ţinut să se izoleze de orice atingere, de orice intruziune, totuşi este de ajuns să găseşti firul Ariadnei ca să-ţi legi sufletul pentru totdeauna cu o legătură spirituală. Şi îl iubesc pentru că a ştiut să păstreze în acea atmosferă de măreţie aproape sublimă o simplitate şi o modestie care mă încântă, pentru că nici măcar nu se gândeşte să facă uz de anumite puteri oculte ca să facă impresie asupra compatrioţilor lui îndrăgostiţi de mister şi care l-ar decreta sfânt chiar înaintea morţii lui dacă nu ar fi atât de lipsit de pretenţii. Mi se pare că prezenţa pe Pământ a astfel de oameni, asemenea lui Maharişi, nu poate fi efectul unei toane a destinului. Trimis divin, el este urmaşul acestor oameni care au apărut în decursul timpurilor ca să asigure permanenţa spiritului pe Pământ, purtători ai unei revelaţii care cere credinţă, nu argumentaţie. Ceea ce dă învăţăturilor lui o atât de mare putere de atracţie, e că se inspiră totodată din motive dezinteresate şi practice, şi care, observate îndeaproape, sunt şi ştiinţifice. Nu invocă niciun fel de putere supranaturală şi nu cere credinţă oarbă. Atmosfera de spiritualitate care îl înconjoară nu se poate găsi în templul învecinat după cum nici metodele lui de introspecţie nu au acolo căutare. Însuşi cuvântul Dumnezeu apare arareori pe buzele lui. Nu se avântă cu frenezie pe oceanul magiei, unde atâtea plecări pline de speranţă s-au sfârşit printr-un naufragiu. El propune pur şi simplu o metodă de autoanaliză, care poate fi practicată în afara oricărei metode filosofice şi credinţe religioase şi care în mod logic trebuie să-l ducă pe om la cunoaşterea de sine însuşi, printr-o gradată dezbatere, spre fiinţa pură dinăuntru.