La Benares odată cu soarele. Trenul coboară dinspre Mogul-Sarai şi se apropie de pod tocmai când soarele deşteaptă bogăţia în aur şi sânge a palatelor, grădinilor şi templelor. Trenul alunecă lin pe pod, Gangele curge albastru şi proaspăt, transfigurat pentru câteva clipe de frăgezimea unei dimineţi indiene. Lespezi de marmură albă coboară în trepte lungi din faţa fiecărui ghat până în adâncul fluviului. Scăldat în lumină, Benaresul întreg pare o cetate feerică, neverosimilă şi nostalgică. Priviţi-l acum, închideţi ochii şi încercaţi a vi-l aminti pentru mai târziu – pentru că gloria lui suprafirească durează atât timp cât trenul lunecă pe podul Dufferin, atât cât soarele n-a ieşit încă din dune.

La gară, Benares îşi dezvăluie acelaşi aspect mixt de oraş indian colonizat. Numai că îmbulzeala e aici mult mai înfricoşătoare, iar călătorii – cu inevitabila excepţie a turiştilor americani – sunt toţi hinduşi. De-abia coborât din tren, îmi stăvileşte drumul un convoi adunat să primească un Saddhu, un om sfânt, venit tocmai de la Badri-Narayan, de pe culmile Himalayei, ca să se scalde în apele Gangelui. Credincioşii se înghesuiesc în faţa compartimentului şi-l aşteaptă să coboare ca să se poată prosterna şi culege cu palma praful de la picioarele sfântului. Din alt compartiment, o femeie bătrână e coborâtă într-un pat de boală. Ghicindu-şi sfârşitul apropiat, bolnava a cerut fiilor s-o ducă la Benares şi, după moarte, să-i arunce oasele şi cenuşa pe Gange.

Pentru hinduşi, apele fluviului sfânt au la Benares inimaginabile virtuţi purificatoare. În preziua sărbătorilor, trenurile şi şoselele sunt tixite de convoiuri fantastice de muribunzi, de leproşi, de bătrâni şi cerşetori – venind să-şi încheie ceasul din urmă pe treptele de marmură ale ghat-ului. Valurile fluviului spală neodihnit treptele albe ce coboară de pe mal până în adânc. Întâlneşti aci cea mai multicoloră mulţime a Orientului. Femei de fascinantă frumuseţe, înfăşurate în voaluri de mătase, cu părul despletit şi picioarele goale, grele de brăţări – se scaldă aici, în văzul tuturor. Pe malurile fluviului sfânt, orice deosebire se şterge, deosebiri de sex sau de castă, de culoare sau de credinţă. Aici ajung toţi fraţi şi surori, copii ai „Mamei Gange". Înainte de a-şi înfunda capul în apă, fiecare pronunţă acea invocare glorioasă a fluviului: Ganga Ma ki jai! Câteodată, când apele vin mari şi rele, piciorul alunecă de pe lespede şi trupul e prins de vâltoarea galbenă. Cât ai clipi din ochi, omul dispare, luat de valuri. Dacă mai are timp, fericitul murmură mulţumirea din urmă. Căci moartea la Benares e moartea plăcută zeilor. Pe mal, rudele şi prietenii nu îndrăznesc a plânge pe cel chemat de „Mama Gange". Câte o fetiţă se zbate, încearcă a înota, dar oboseşte repede şi, odată în mijlocul fluviului, o primesc în dar crocodilii. Pentru sufletul ei izbăvit de suferinţele vieţii, se zvârle noi ghirlande pe apele Gangelui, flori roşii cu parfumul umed al templelor sau flori albe de iasomie…

Mă scapă din învălmăşeală câţiva prieteni indieni de la Colegiul Sanskrit. Îmi urcă bagajele într-o tonga, trăsurică ciudată cu roţile mai mari decât trupul, iar noi ne îndreptăm pe jos spre inima oraşului sfânt. Şoseaua parcă ar fi drumul către poarta fermecată, într-atât de multă lume se zbate şi se înghionteşte pe ea. Ajung în cartierul hindus, înghesuit între templele şi palatele de pe mal, şi între clădirile străzii principale. Undeva, pe această stradă, se găseşte oficiul poştal, şi spre el se îndreaptă toţi pelerinii la Benares.

Negustorii mă apucă de mână ca să-mi arate porumbiţe de alamă, elefanţi de fildeş înşiraţi pe o ramură de ebonit, sau şaluri de mătase cusută în argint. Un om care se dă drept sfânt îşi împachetează şerpii în coşul de papură, bombănind, poate nemulţumit de cei câţiva gologani de aramă câştigaţi. Şerpii se încolăcesc lihniţi şi prodigios, iar circulaţia se restabileşte pentru câteva minute, ca să se sugrume iarăşi cu câţiva paşi mai sus, în faţa unei vaci monstruoase cu cinci picioare sau a unui ascet pitic. Câteodată trebuie să urc deluşoare de piatră sau pământ, ca să fac loc unor femei care se ţin de mână şi înaintează cu privirile ascunse. Vizitii de tonga strigă şi femeile aleargă înspăimântate în stol.

Spre seară, priveliştea e şi mai bogată. Clopoţei, mirodenii, voaluri ca piersica, ghirlande de becuri, facle şi lumânări îşi dezleagă jocul şi farmecele pe singura stradă principală a acestui oraş sfânt.

De cum eşti zărit cu cască tropicală şi în costum european, te hărţuiesc călăuze incerte, băietani inculţi şi obraznici sau călugări farseuri. Te urmăresc pe uliţe, prin toate ungherele, şi-ţi repetă nume de zei indieni cu speranţa că, fiind american, te vor impresiona. Refuz câţiva ciceroni improvizaţi care se ofereau să mă conducă la templul maimuţelor. Îl cunoşteam din cea dintâi vizită la Benares, vast şi izolat templu pe terasele şi acoperişurile căruia se fugăresc un întreg trib de maimuţe. Fiecare e obligat de legea nescrisă a templului să cumpere câţiva pumni de alune americane şi să le zvârle maimuţelor sfinte, care te împresoară cu urlete şi scâncete şi-ţi smulg alunele din palmă.

De data aceasta mă îndrept de-a dreptul spre templul de aur, aproape de fluviu, ascuns între munţi de piatră şi cărămizi, de bolţile clădirilor vecine. Orice uliţă conduce la Templul de Aur, şi toate uliţele sunt mocirloase, căci necontenit se întorc credincioşii cu hainele ude după îmbăierea ceremonială. Casele sunt atât de apropiate încât lumina cu greu pătrunde şi îmbulzeala ajunge copleşitoare. Din spate te împing cei ce se grăbesc să-şi aducă ofrandele la templu: bărbaţi cu frunţile unse cu cenuşă sau şofran, femei purtând buchete de lotuşi şi coroniţe de flori, fecioare cu vase de pământ pe care le vor umple cu apa sfântă a Gangelui, copii goi şi serioşi. Din faţă te opreşte la fiecare pas convoiul celor ce se întorc de la scăldătoare, cu părul umed şi cu vestmintele leoarcă.

Pe margini sunt tarabele zarafilor, şi cu cât te apropii de templu, cu atât zarafii se înmulţesc. Pe tăvi stau mormane de părăluţe de aramă, pe care pelerinii le iau în schimbul banilor de nichel şi argint, ca să poată dărui pe fiecare lepros întâlnit în cale, pe fiecare bătrână miloagă şi fiecare brahman. Peste tot sunt altare, unele scobite în pereţii palatelor, altele improvizate în vreo dugheană, şi în faţa fiecărui altar stă un preot brahman, adunând părăluţele. La câte un colţ te izbesc de sus flamuri colorate, fâşii lungi de pânză; sunt hainele celor care s-au îmbăiat şi aşteaptă pe terase uscarea singurului lor costum.

Înaintezi greu, lovind necontenit şi cerându-ţi necontenit iertare în bruma de hindustani pe care o ştii. Pretutindeni întâlneşti bătrâne sau fecioare cu albii întregi de petale de trandafir, de iasomie şi coroniţe rosii. Ca să te poţi apropia de curtea Templului de Aur, trebuie să cumperi ghirlande şi să le oferi preotului, împreună cu un ban de argint. Numai aşa vei fi îngăduit să priveşti din curte idolul simbol al lui Siva ridicat în piatră şi stropit cu roşu, magnific, grotesc şi înspăimântător.

Cobor de la templu spre ghat, către una din acele terase în amfiteatru, cu trepte de piatră, pe care se ard morţii şi unde se scaldă vizitatorii. Scăldatul era în toi şi apa ajunsese aici bătută cu mâl, grea de petale şi coroane. Se zăreşte la spate, înălţându-se din babilonul de clădiri întunecate, moscheea lui Aurangzeb, superbă şi elegantă, purtând semiluna într-un oraş alcătuit cu totul şi cu totul din temple hinduse. Şi cât de frumoasă şi ispititoare ar fi priveliştea aici – cu privirea prinsă cât ţine ochiul de toate ghat-urile şi templele oglindite în ape – tot nu te poţi stăpâni să nu tremuri de ciudă şi scârbă. Căci la dreapta şi la stânga ta se ard cadavre. Şi este peste putinţă de înţeles cât de îngrozitoare este mireasma aceea de carne friptă purtată de vânt de-a lungul malului. Poate de aceea sunt hinduşii vegetarieni…

Mă apropii, ca să asist la ceremonie. Cadavrul e aşezat pe o bucată de lemn, înfăşurat în cârpe albe, iar în jurul lui copiii, rudele, preoţii. Nici unul nu e trist. S-au aranjat în grup, pentru că fotograful le face semn să se strângă în jurul mortului. Privesc toţi, fix, resemnat, aparatul fotografic – şi aşteaptă. Îndată ce fotograful a sfârşit şi se retrage spre zid, oamenii locului iau cadavrul din mijlocul celor care l-au avut până acum, şi-l proptesc pe o sarcină de lemne. Apoi îl acoperă cu vreascuri, îl presează cu lemne lungi, îi pun pe picioare o buturugă, sub cap o rădăcină uscată – şi peste tot împing coceni, tăciuni, surcele.

Când începe a arde, mortul parcă ar voi să se ridice din mormanul incendiat. Trosneşte, se mişcă, apoi e înghiţit bucată după bucată – sub ochii senini ai celor cărora le-a fost drag. Numai câte-o babă, câte-o soră sau nevastă mai slabă de înger şterge câteva lacrimi. Ceilalţi îl privesc şi-l fericesc in gând, că s-a îndurat soarta şi l-a chemat din această vale a plângerii. Câţiva corbi aşteaptă posaci în vărf de par ars. Dar parcă ghicesc ei că nu le va rămâne nimic de ciugulit. Căci înainte de a se fi sfârşit incinerarea, cioclii iau cenuşa şi oasele şi chiar braţe sau picioare întregi încă nearse – şi le zvârle în Gange. Printre flori şi printre bărci răzleţe, trupurile arse sau trupurile întregi pornesc pe Gange în jos. Se vor fi oprind, poate, pe vreun ostrov de nisip printr-un ochi de apă stătută, şi dacă vor fi scăpat de pofta crocodililor – corbii şi vulturii îi vor găta. Căci altă soartă, pentru hinduşi, lutul omului nu merită…

Melancolic părăsesc ghat-ul funerar, căci la capătul scărilor de marmură, sus, s-a adus alt mort; de astă dată vreun biet sărman, poate o femeie, căci n-are nici fotograf, nici lemne multe. Va porni jumătate cenuşă, jumătate trup, pe Gange.

Urc stradela obscură şi, printre case, printre curţi cu ziduri albe, printre templele mărunte – ajung până la marginea de sud a Benaresului, la Asi-Ghat. Gangele e aici curat şi albastru, iar cheiul e o mare de flori. Nici scăldătoare faimoasă, nici grădină funerară nu e acest Asi-Ghat. Dar de aici Benaresul se desfăşoară în toată frumuseţea lui barbară şi obosită. De aici, barcagiul mă duce prin mijlocul fluviului, vâslind alene, căci a trecut de miezul zilei, şi din luntre privesc în voie terasele pe care necontenit se scaldă oamenii şi necontenit se ard morţii. În altă luntre din faţa mea, o pereche americană în voiaj de nuntă încearcă să fixeze un aparat de cinematografiat pe un scaun înalt de zidar. Tocmai se scălda familia unui rajah într-un ghat privilegiat şi închis din trei părţi. Dar barcagiul coteşte nedibaci şi scaunul se răstoarnă cu aparat cu tot, spre hazul celor de pe mal şi părerea de rău a femeilor rajahului.

Cu cât amurgeşte, cu atât cheiurile se golesc şi circulaţia pe uliţele templelor se normalizează. În amurg, o boare de lotuşi şi cenuşă răzbate până în centrul oraşului.

Rătăcesc pe străzi lăturalnice, îndreptându-mă către Colegiul Sanskrit. A trecut ceasul ispitelor; ispita stolurilor de fantome pe terase (păsări sau femei?), ispita dughenelor, cu creaţii in alamă, ispita tuturor acelor senzaţii neînregistrate în lexic, aeriene sau cărnoase. În orice casă se află, probabil, un armoniu şi cel puţin o soprană. Numai astfel se explică litania neîntreruptă care se apleacă asupra străzii. Dar numai Benaresul ar putea explica farmecul neliniştit pe care-l poartă acele tânguiri monotone şi adagiul mohorât al orgei indiene. În acel ceas o nedefinită împăcare străbate pământul. Din sângeriu, cerul ajunge tot mai albăstrui, tot mai întunecat şi mai rece. E ceasul iubit de femei, pentru că atunci îmbracă cele mai scumpe sari, îşi parfumează părul cu ulei de scorţişoară, dezvelesc boboşi de lotuşi – şi ies pe terase. Anevoie le poţi ghici, înapoia parapetului de piatră, sus, cu voalul fluturând, cântând sau recitând poemele zilei. Când se înnoptează bine, viaţa teraselor se stinge. Numai câte o îndrăgostită rămâne până târziu, mută, resemnată. Dar aceste singuratece sunt rare, surprinzător de rare, căci în India fetele nu suferă crize sentimentale şi dragostea lor trece lent de la părinţi la soţ, fără ezitări sau tangente de probă.

Pe cât e de zvăpăiată şi congestionată ziua, pe atât e de sobră noaptea. Şi nu ai senzaţia că te afli într-un oraş adormit, ci într-o imensă comunitate care şopteşte în taină, care veghează sau se roagă. Câte o fereastră luminată, câte o chemare, câte un foşnet, acolo unde n-ai fi bănuit că veghează oameni, te fac să simţi că viaţa nu s-a stins, ci s-a recules, şi afli că în fiecare casă pâlpâie aceeaşi milenară viaţă familiară, acelaşi veghi de noapte.

E un sentiment neîncercat; cetatea care tace o clipă – cu gândul la soarele care va răsări a doua zi – şi apoi adoarme. Aceeaşi taină a nopţii orientale, născându-se, ca orice taină, în fiecare noapte.