ISSN 1565-8937

Un interviu cu David Godman

de Rob Sacks

David Godman

Rob Sacks, un prieten de-al meu care trăieşte la New York, mi-a luat acest interviu în urmă cu aproape zece ani. Coincidenţa face ca el să fie şi cel care găzduieşte site-ul meu www.davidgodman.org pe unul din server-ele lui. Auzind că interviul urmează să fie tradus în româneşte, am acceptat să-l aduc la zi, reeditându-l puţin şi adăugând informaţii de dată recentă.

     David Godman, Tiruvanammalai, 23/03/2010

David Godman e bine cunoscut în special datorită antologiei scrierilor[1] lui Ramana Maharshi Be As You Are, devenită astăzi o carte de referinţă populară despre învăţăturile marelui înţelept. Puţini ştiu însă că David a editat şi a scris numeroase alte cărţi, fiecare la fel de remarcabilă în felul ei. Două dintre ele tocmai au văzut lumina tiparului nu de mult, oferind o scuză bună pentru un interviu. Întrucât David locuieşte în Tiruvannamalai iar autorul acestui interviu în New York, dialogul a fost condus prin poşta electronică. 

   Rob Sacks, New York, 28/09/2001

Annamalai Swami

Papaji

Rob Sacks: Tocmai ai scos două cărţi noi despre Ramana Maharshi. Poţi să-mi spui ceva despre ele?

David Godman: Spre sfârşitul anilor 1980 începusem să adun relatări la persoana întâi de la oameni care petrecuseră o vreme din viaţa lor alături de Ramana Maharshi. Intenţia mea era să alcătuiesc o antologie de relatări care nu mai fuseseră publicate până atunci. Pentru a descoperi material original am făcut cercetări vaste, studiind cărţi apărute în diverse limbi indiene, nu însă şi în engleză. Găsisem de asemenea şi ceva material în engleză, bun, şi care nu fusese încă publicat.

La un moment dat, în perioada acelor căutări, m-am dus să-l văd pe Annamalai Swami, un devot al lui Sri Ramana care a trăit mulţi ani în imediata lui apropiere. Relatarea sa s-a dovedit a fi atât de bogată şi interesantă încât am sfârşit scriind o carte întreagă numai despre el.[2] După aceea m-am dus la Lucknow să-l intervievez pe Papaji. Povestea lui m-a fascinat atât de mult încât am rămas patru ani la Lucknow iar ulterior am scris o biografie masivă[3] de 1200 de pagini. Proiectul original l-am dat la spate, revenind la el doar cam acum un an.

Între timp mi-am schimbat criteriul iniţial. Folosesc acum şi ceva material care a mai fost publicat. Totuşi, cum acest material e rareori vândut în afara Indiei, cred că cititorii neindieni ai acestor cărţi, şi chiar şi devoţi ai lui Sri Ramana, vor descoperi că mare parte a acestui material e nou pentru ei.

RS: Ce te-a făcut să adopţi această abordare anume a lui Sri Ramana?

DG: Sri Ramana înseamnă o mulţime de lucruri pentru oameni. Nu există un Ramana Maharshi standard care să fie la fel pentru toţi. Oamenii care s-au apropiat de el şi-au adus mintea cu ei, iar Bhagavan, fiind o non-persoană şi neavând o minte proprie, a amplificat şi a reflectat înapoi toată această energie mentală îndreptată către el. Astfel, diverşi oameni l-au văzut şi l-au perceput pe Sri Ramana în nenumărate şi diverse feluri. Dacă aş fi vrut să scriu eu însumi despre Sri Ramana, mi-aş fi adus propria încărcătură editorială peste toate aceste experienţe şi impresii diverse. Aşa că m-am gândit: „Lasă oamenii să vorbească, fiecare pentru el. Lasă oamenii să explice cine este Ramana fiecăruia în parte."

Există un detectiv fictiv, Hercule Poirot, care apare în multe din cărţile Agathei Christie. Într-una din povestiri, complet blocat, a început să discute cu fiecare dintre cei implicaţi în parte, petrecând ore întregi numai ascultând ceea ce aveau ei de spus. Teoria lui Poirot era următoarea: „Dacă laşi oamenii să vorbească suficient de mult despre ei, mai devreme sau mai târziu se dau în vileag."

Acesta a fost modul meu de abordare. Nu am vrut nici să editez şi nici să scurtez povestea nimănui. Dimpotrivă, am vrut să o fac cât mai detaliată posibil. Astfel că i-am lăsat să vorbească şi să spună ce aveau de spus. Dacă dai oamenilor la dispoziţie 30 de pagini în care să vorbească sau să scrie despre relaţia lor cu Sri Ramana, trebuie să dezvăluie cine sunt într-un mod foarte intim. Acesta a fost scopul meu, să adun o galerie de portrete intime ale lui Sri Ramana, trasat fiecare cu iubire de o persoană care a avut o perspectivă personală şi foarte unică asupra acestei fiinţe măreţe.

Sivaprakasam Pillai

Sadhu Natanananda

RS : Poţi să descrii unul din paragrafele tale preferate din oricare dintre aceste cărţi?

DG : Când, cu ani în urmă, prin 1980, am scris primele variante ale unora dintre aceste capitole, am circulat copii la toţi prietenii mei în Tiruvannamalai. Am cerut tuturor să dea note de la 1 la 10 fiecărei istorisiri, în funcţie de cât de interesantă o găseau. Unele capitole care primiseră nota 10 de la o anumită persoană, de la alta primiseră 0. Fapt ce ilustrează tocmai ceea ce afirmasem mai devreme: fiecare are o altă imagine despre cine este Sri Ramana şi, deoarece oamenii se relatează la el în moduri diferite, ei reacţionează diferit la poveştile despre el. Favoritele mele nu erau şi cele mai populare printre prietenii mei.

Astăzi este la modă să te arăţi foarte pozitiv relativ la experienţele spirituale ale altcuiva. Sunt oameni cărora le place să sară în sus, declamând: „Sunt liber! Sunt liber!" Eu prefer onestitatea revigoratoare a lui Sivaprakasam Pillai, un devot care, după 50 de ani de viaţă alături de Sri Ramana, încă se mai lamenta de imperfecţiunile lui şi de lipsa de progres. El e persoana care l-a determinat pe Bhagavan să scrie învăţăturile sale despre investigaţia sinelui în 1901. I-am admirat integritatea, smerenia şi onestitatea cu care recunoştea că încă nu îşi putea controla mintea. Mai mi-au plăcut unele din acele învăţături ale lui Sri Ramana înregistrate de Sadhu Natanananda, şi a cărui relatare s-a dovedit a nu fi foarte populară printre prietenii mei. Următorul este un pasaj care mi-a plăcut în mod deosebit:

O anumită doamnă, cu multă devoţiune, îşi făcuse obiceiul, ori de câte ori venea pentru darshan la Bhagavan, să practice un ritual tradiţional de cult al înţelepţilor. Se prosterna în faţa lui Bhagavan, îi atingea picioarele după care îşi punea mâinile care atinseseră picioarele lui Bhagavan, peste ochi. Observând că repeta ritualul zi de zi, Bhagavan îi spuse într-una din dăţi: „Doar Sinele Suprem, care străluceşte etern în inima ta, este Sadguru. Conştiinţa pură, care străluceşte ca şi iluminarea interioară „Eu", este piciorul său de graţie. Numai contactul cu acestea [picioarele lăuntrice sfinte] îţi poate aduce adevărata salvare. Unirea picioarelor şi a capului înseamnă unirea ochiului conştiinţei reflectate [chidabhasa] - care este simţul individualităţii tale [jiva bodha], cu acele sfinte picioare care sunt adevărata conştiinţă, aceasta fiind adevărata semnificaţie a cuvântului asi [„eşti", ca în mahavakya „Tu eşti Acela"]. Cum aceste sfinte picioare pot fi apucate firesc şi neîncetat, de acum înainte, cu mintea orientată spre interior, ţine-te de acea conştiinţă interioară care este adevărata ta natură. Numai aceasta este calea potrivită de înlăturare a îngrădirii şi a dobândirii adevărului suprem."

Apreciez şi aplaud pe oricine are devoţiune faţă de forma lui Bhagavan, însă în acelaşi timp iubesc puritatea răspunsului advaitic dat acestei femei.

David cu tatăl său

David
cu sora lui Megan

David
cu sora lui Geraldine

RS : Putem să ne întoarcem puţin înapoi? Poţi să-mi spui ceva despre formaţia ta personală, câteva detalii despre familie şi despre felul cum ai ajuns să fii interesat de Ramana Maharshi?

DG: M-am născut în 1953 la Stock-on-Trent, un oraş britanic de aproape 300.000 de locuitori, situat cam la mijlocul distanţei dintre Birmingham şi Manchester. Tatăl meu a fost profesor la şcoala primară iar mama a fost fizioterapistă specializată în tratarea copiilor handicapaţi. Ambii mei părinţi au murit. Sora mea mai mare, Geraldine, a fost alpinistă profesionistă. Astăzi, coordonează trasee montane pentru societăţile de turism şi, împreună cu prietenul ei care locuieşte în Islanda, a înfiinţat propria ei firmă de turism. Megan, sora mea mai mică, e inspector şcolar şi verifică dacă lecţiile şi standardul de predare sunt la nivelul cerut. În plus, pregăteşte administratorii de colegiu şi profesorii în vederea promovării examenelor de stat necesare. Megan locuieşte în Kent, Anglia. Geraldine se împarte între Islanda, Anglia şi Spania şi orice alt loc unde se întâmplă să lucreze.

Educaţia mi-am făcut-o la şcolile locale iar în 1972 am fost admis la Universitatea Oxford unde am realizat prea puţină muncă academică, având în schimb parte de multe distracţii. Cândva, prin anul doi, am început să fiu tot mai mult interesat de tradiţiile spirituale orientale. Păream să am o foame nesăţioasă de cunoaştere a acestor tradiţii, fapt ce a rezultat în note de plată substanţiale la librării şi pe care nu prea mi le puteam permite, nu însă şi în prea multă satisfacţie. Apoi, într-una din zile, am venit acasă cu un exemplar din cartea lui Arthur Osborne, The Teachings of Ramana Maharshi in his Own Words. Citirea pentru prima oară a cuvintelor lui Ramana m-a adus într-o stare de linişte totală. Mintea mea a încetat să pună întrebări, abandonând căutarea de informaţii spirituale. Ştia cumva că găsise ceea ce căutase.

Trebuie să explic acestea cum se cuvine. Nu e vorba de faptul că găsisem un nou set de idei în care să cred. A fost mai degrabă experienţa unei atrageri într-o stare de linişte. În acel spaţiu de tăcere am ştiut direct şi intuitiv la ce făceau aluzie şi spre ce indicau cuvintele lui Ramana. Deoarece această stare în sine era răspunsul tuturor întrebărilor mele şi al oricărei alte întrebări ce mi-ar fi trecut prin minte, interesul în aflarea soluţiilor în orice altă parte m-a părăsit. Presupun că am citit cartea într-o după amiază însă în momentul în care am pus-o jos, mi-a afectat complet modul în care mă vedeam pe mine şi lumea.

Experienţele pe care le-am trăit m-au făcut să înţeleg cât de puţin valide erau metodele academice de dobândire şi evaluare a cunoaşterii. Vedeam cum un întreg sistem academic se baza pe un anume fel de reducţionism, separarea a ceva mare în părţile sale componente, şi apoi tragerea concluziilor referitor la modul cum acel „ceva mare" funcţionează. Este o abordare rezonabilă în înţelegerea obiectelor mecanice, precum un motor de maşină, însă înţelesesem – şi ştiam din experienţa proprie – că era un mod futil de a ajunge la înţelegerea de sine sau a lumii din care apăream ca făcând parte. Când, după trăirea acestor experienţe, am reluat parcurgerea cărţilor academice, am întâmpinat o rezistenţă masivă atât faţă de conţinutul lor cât şi faţă de presupunerile din spatele acestuia - am ştiut că nu puteam nici măcar să continui să le mai citesc, darămite să le mai studiez pentru examene. Nu a fost o critică intelectuală relativ la irelevanţa lor, ci mai degrabă un dezgust visceral care m-a împiedicat fizic să pot citi mai mult de câteva rânduri. Am abandonat studiile în ultimul an la Oxford, m-am dus în Irlanda cu cărţile mele despre Ramana, unde am petrecut în jur de şase luni citind învăţăturile lui Ramana şi practicând tehnica de investigaţie a sinelui. Tocmai moştenisem o sumă de bani de la bunica mea şi nu era nevoie să lucrez în anul acela. Am închiriat o căsuţă într-o zonă rurală, cultivându-mi propria hrană şi petrecând majoritatea timpului în meditaţie. Acesta a fost anul 1975. La sfârşitul aceluiaşi an stăpâna casei şi-a revendicat proprietatea iar eu am plecat în Israel. Voiam să merg undeva la soare şi căldură pe perioada iernii, urmând să mă reîntorc în Irlanda în primăvară. Am lucrat la un kibbutz la Marea Moartă şi, acolo fiind, m-am hotărât ca înainte de întoarcerea în Irlanda, să fac o călătorie rapidă în India şi la Ramanasramam. Mi-am făcut socotelile şi am realizat că nu-mi puteam permite călătoria decât dacă mai mi-ar fi apărut 200 de lire cine ştie de unde. Am decis că dacă Bhagavan voia să ajung în India, îmi va trimite şi mijloacele. În decurs de o săptămână am primit o scrisoare de la avocatul bunicii mele prin care mă anunţa că mai rămăsese o sumă de bani de împărţit şi că partea mea se ridica la 200 de lire sterline. Am venit în India sperând să rămân vreo şase săptămâni, şi de atunci încoace am rămas aici mai mult sau mai puţin pentru totdeauna.

RS : M-am minunat adesea de numele tău. Godman e numele de familie din naştere sau l-ai schimbat?

DG: Este numele meu de familie. Nu am avut niciodată vreo dorinţă să mi-l schimb, şi nici n-a încercat vreodată cineva să-mi dea alt nume.

RS: Spui că ai petrecut şase luni practicând investigaţia sinelui bazându-te pe citirea cărţilor lui Sri Ramana. Ai reuşit să ajungi la o bună înţelegere a metodei din lecturile tale? Întreb fiindcă acesta pare un lucru dificil pentru majoritatea oamenilor. A fost nevoie să îţi modifici înţelegerea mai târziu când ai ajuns la Sri Ramanasramam?

DG: Într-adevăr, mi-a fost greu să practic investigaţia sinelui din simpla citire a cărţilor fiindcă nu am avut acces la mult material. Am reuşit la acea dată să găsesc doar cele trei cărţi ale lui Arthur Osborne despre Ramana. Deşi acestea explicau cele mai multe aspecte ale învăţăturilor destul de bine, nu cred că Osborne a avut o înţelegere bună a investigaţiei.[4] Se pare că el considera concentrarea asupra centrului inimii din partea dreaptă a pieptului în timpul investigaţiei ca făcând parte integrală din proces. Când mai târziu am citit răspunsurile lui Bhagavan în cărţi precum Talks with Sri Ramana Maharshi şi Day by Day with Bhagavan, am realizat că el în mod special avertiza împotriva acestei practici anume. În mare, totuşi, am dobândit o cunoaştere temeinică din acele cărţi. Am avut o mare credinţă în Bhagavan şi am urmat cu multă pasiune practica. Cred că acestea mi-au adus graţia lui Bhagavan şi m-au ţinut pe calea corectă. Dacă atitudinea e corectă iar practica suficient de intensă, nu are mare importanţă ce faci când meditezi. Puritatea intenţiei şi a ţelului te conduce la locul potrivit.

RS : Dacă cineva vrea să practice investigaţia sinelui, ce cărţi ar trebui să citească?

DG : Nu ştiu ce carte aş recomanda începătorilor care vor să practice investigaţia sinelui. Be As You Are este desigur un bun început întrucât a fost concepută pentru occidentalii care nu au luat cunoştinţă încă de Bhagavan sau de învăţăturile sale. Mai există o carte, a lui Sadhu Om, The Path of Sri Ramana, volumul unu. E puţin dogmatică pe alocuri însă acoperă bine toate punctele de bază. Investigaţia sinelui e puţin similară înotului sau mersului pe bicicletă. Nu din cărţi le înveţi. O înveţi prin practică repetată până ce o stăpâneşti corect.

RS : Poţi să descrii pe scurt cum a fost viaţa ta în Tiruvannamalai? Ce ai lucrat la Tiruvannamalai?

DG : Primul an şi jumătate l-am petrecut meditând, practicând investigaţia sinelui şi mergând ocazional împrejurul Arunachalei. În 1978 am început să fac muncă voluntară pentru Sri Ramanasramam. Am avut grijă de biblioteca lor din 1978 până în 1985, o scurtă vreme am editat şi magazinul lor, iar din 1985 am început cercetările pentru diversele mele cărţi. Spre sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 am dedicat o cantitate considerabilă de timp îngrijirii grădinii lui Lakshmana Swami şi a Saradammei. Cumpăraseră terenul în 1988 iar eu am sfârşit ajutându-i să-l lucreze. În 1993 m-am dus la Lucknow unde am petrecut patru ani alături de Papaji şi am scris Nothing Ever Happened. De la reîntoarcerea mea la Tiruvannamalai în 1997 am continuat să scriu despre Ramana şi să scot cărţi noi despre el.

RS : Cum te-ai întreţinut în India în toţi aceşti ani?

DG : Nu am făcut-o. Graţia m-a întreţinut. Am descoperit că dacă îţi dedici tot timpul lui Dumnezeu şi muncii în numele lui, atunci el are grijă de tine. Am sosit aici în 1976 cu 500 $. Vreme de 20 de ani nu am câştigat niciun ban, însă am avut întotdeauna suficient cât să-mi ajungă să trăiesc. Până după ce am părăsit Lucknow-ul am cedat beneficiile de pe urma tuturor cărţilor mele diverselor organizaţii care mă întreţineau în perioada în care le scriam. Când am sosit prima oară la Arunachala m-am îndrăgostit de acest loc, dorindu-mi să rămân cât de mult s-ar fi putut. Ştiam că nu aveam mulţi bani, însă doream să-mi prelungesc şederea cât mai mult posibil. Aveam în cap un contor: am atâţia bani, cheltuiesc atâta pe zi, asta înseamnă că mai mi-au rămas atâtea zile de trăit aici. Acele numere, acele ecuaţii erau acolo tot timpul. Apoi, într-o zi, când făceam pradakshina în jurul Arunachalei, toate gândurile astea m-au părăsit unul câte unul. Nu a fost o decizie mentală. Mă oprisem din mers şi m-am întors cu faţa spre colină. În acel moment am ştiut că oricare ar fi fost puterea care m-a adus aici, mă va ţine aici până ce scopul i se va fi împlinit, şi că atunci când va fi vremea să plec, nu va conta de voi fi sau nu bogat, va trebui să plec. De atunci încolo am încetat să mă preocup de bani. În perioada în care îmi făceam griji băneşti, tot ce făceam era să cheltuiesc. Când am încetat să-mi pese, oameni complet străini apăreau oferindu-mi bani. Ori de câte ori aveam nevoie, banii apăreau din neant.

RS: Poţi să îmi dai un exemplu despre cum funcţiona acest lucru?

DG: Spre sfârşitul anilor 1980, când m-am oferit să îngrijesc voluntar pământul lui Lakshmana Swami, aveam pe numele meu în jur de 20 $. Într-o dimineaţă, cineva din Canada cu care în urmă cu vreo doi ani vorbisem poate 10 minute, se ridică din pat simţind subit că ar trebui să-mi dea nişte bani. Mi-a trimis 1000 $, suficient ca să încep să pun grădina pe roate. Am trăit în acest fel cu anii. Când munceşti pentru guru-şi, Dumnezeu achită nota de plată. Aceasta e experienţa mea în orice caz.

Papaji a fost cel care m-a încurajat să încep să lucrez pentru mine. El însuşi a fost cap de familie, întreţinându-şi familia vreme de câteva decade. El în general nu lăsa pe nimeni să renunţe la viaţa lumească înainte de vârsta retragerii, care în India e în jur de 55 de ani. Când am început lucrul la Nothing Ever Happened, am presupus că toate beneficiile vor merge la el sau la vreo organizaţie care îi promova învăţăturile. La un moment dat însă, în perioada cercetărilor, m-a anunţat că voia să primesc drepturi de autor de pe urma vânzării cărţii.

Astăzi nu mai sunt întreţinut de nicio instituţie, astfel că îmi public propriile mele cărţi şi trăiesc din beneficii, de care trebuie să menţionez că sunt minimale. Pot trăi destul de bine într-o ţară a lumii a treia cum e India, dar dacă aş încerca să trăiesc în America din ceea ce câştig de pe urma cărţilor mele, aş fi cu nişte mii de dolari pe an sub linia de sărăcie.

RS : Ce efecte simţi în prezenţa Arunachalei?

DG : Arunachala m-a adus aici aşa cum l-a adus pe Ramana. Şi, în cea mai mare parte a ultimilor 25 de ani din viaţa mea, m-a ţinut aici. Ocazional, am mai fost plecat prin alte locuri pentru a fi alături de alţi maeştri: Nisargadatta Maharaj în Bombay, Lakshmana Swamy în Andra Pradesh, Papaji în Lucknow, însă Arunachala m-a adus mereu înapoi. E centrul meu de gravitate spiritual. Pot face efortul de a merge în altă parte dacă simt că aş beneficia spiritual din asta, dar când încetez să depun acel efort, atracţia naturală a Arunachalei mă aduce înapoi aici. E singurul loc pe lume unde mă simt cu adevărat acasă.

Arunachala continuă să atragă oameni de mai bine de 1500 de ani. Lui Ramana îi plăcea să citeze un sfânt care trăise cu circa 500 de ani în urmă şi care a scris într-unul din versurile sale: „Arunachala, tu atragi către tine pe toţi aceia bogaţi în jnana tapas." Jnana tapas poate fi tradus ca efortul extrem făcut de cei aflaţi în căutarea eliberării.

Există duzini de învăţători în zilele noastre care fac înconjurul lumii declamându-şi experienţele şi învăţăturile. Mulţi dintre ei îşi trasează linia de la Ramana Maharshi via Papaji. Şi de unde a venit puterea şi autoritatea lui Ramana Maharshi? De la Arunachala, propriul său Dumnezeu şi Guru. El a afirmat explicit că a fost puterea Arunachalei cea care i-a adus realizarea. A scris poeme în care îi ridică în slavă măreţia, iar în ultimii 54 de ani ai vieţii sale, nu s-a îndepărtat mai mult de o milă şi jumătate de la baza sa. Deci este puterea Arunachalei adevărata sursă a puterii care se manifestă acum drept „mesagerii advaitei " în toată lumea.

Pentru mine, este locul de mare putere al lumii. În ultimele câteva secole Arunachala a adus eliberarea câtorva căutători avansaţi, iar puterea sa radiantă rămâne chiar şi astăzi un semnal luminos pentru cei care vor să descopere cine sunt cu adevărat.

RS : Au existat fiinţe pe care i-ai privit ca pe guru-şii tăi, ori care au avut un puternic impact spiritual asupra ta?

DG: Cred că cele patru figuri spirituale principale ar fi: Lakshmana Swami, Saradamma, Nisargadatta Maharaj şi Papaji. Trebuie să-l includ pe Ramana Maharshi pe aceeaşi listă, deşi nu l-am întâlnit de fel în viaţă. Îl simt la fel de puternic precum îi simt pe ceilalţi învăţători. Sinele care s-a întrupat în forma lui Ramana Maharshi este guru-ul meu. El a aprins lampa iluminării în inima câtorva devoţi, şi când mă aflu în prezenţa acestor fiinţe, primesc prin ei strălucirea lui Ramana Maharshi. Astfel că nu aş afirma că guru-ul meu are o formă anume. Aş spune că lumina Arunachalei s-a manifestat în Ramana, şi prin el a fost transmisă lui Lakshmana Swami, Papaji şi Saradamma. Când mă scald în lumina lor, mă scald în lumina transmiţătoare, vie, a lui Arunachala Ramana.

Nisargadatta nu aparţine acestei linii, însă a fost o prezenţă enorm de benefică în viaţa mea spre sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980. Mergeam să-l văd cât de des puteam. Îmi spunea în repetate rânduri „tu eşti conştiinţa" şi în câteva ocazii rare, glorioase, am înţeles ce voia să spună. Nu îmi dădea o informaţie pur şi simplu, ci descria în schimb propria mea stare, propria mea experienţă în acel moment. Aceasta era metoda lui. Vorbea la nesfârşit despre Sine până ce realizai subit şi direct „da, asta e ceea ce simt în acest moment".

RS: Ai folosit alte practici pe lângă cele asociate cu Sri Ramana?

DG : Nu. Din momentul în care l-am întâlnit pentru prima oară pe Bhagavan şi învăţăturile sale în anii 1970 nu m-a mai atras nicio altă învăţătură ori practică.

RS: Mă întreb adesea dacă occidentalii nu îl înţeleg greşit pe Ramana Maharshi. Care sunt cele mai comune înţelegeri greşite cu privire la învăţăturile lui?

DG: Nu sunt sigur de cât de multă înţelegere se bucură Ramana Maharshi şi învăţăturile sale în Occident. Pentru un mare număr de oameni care urmează o cale spirituală sau alta, el este o figură de icoană. Cred că pentru majoritatea oamenilor el rezumă ceea ce e cel mai bun în tradiţia hindusă, însă spunând acestea cred că foarte puţini sunt oamenii care ştiu multe despre el, şi încă şi mai puţini aceia care au o bună înţelegere a învăţăturilor lui. Nu mulţi oameni citesc cărţi despre el în zilele noastre. Ştiu asta din încercarea de a-mi vinde propriile cărţi, şi încă şi mai puţini s-ar pronunţa devoţii săi. Observ că există foarte puţin interes în învăţăturile lui chiar şi printre oamenii care vin în vizită la Ramanasramam. În zilele noastre mulţi dintre cei care vin sunt turişti spirituali, pelerini care călătoresc în lung şi-n latul Indiei, încercând divesre ashram-uri şi învăţători. Cu 20 de ani în urmă am întâlnit un străin care venise la ashram să ceară sfaturi despre practicarea corectă a investigaţiei sinelui. Vreme de câteva zile nu a întâlnit pe nimeni care să o practice, până nici la Ramanasramam. Oamenii pe care-i întrebase, de la biroul ashram-ului, îi recomandaseră doar să cumpere publicaţiile ashram-ului şi să afle din ele cum să practice. Mai târziu a avut ceea ce a crezut el că e o idee strălucită. În Ramanasramam, a stat la intrare lângă uşa sălii de meditaţie, încăperea în care Sri Ramana a trăit peste 20 de ani, întrebând pe fiecare care ieşea cum se face investigaţia sinelui. A ieşit la iveală că niciunul dintre cei care fuseseră înăuntru nu practicase investigaţia sinelui. Ieşeau afară unul după altul spunând: „Am făcut japa", sau „Am practicat vipassana", sau „Am făcut vizualizări tibetane".

Cum ar putea fi vorba de înţelegere greşită la nişte oameni care nici măcar nu s-au deranjat vreodată să descopere învăţăturile în primul rând, ori să le pună în practică?

RS: Cred că unii oameni care învaţă acum în Occident creează înţelegeri greşite despre învăţăturile lui. Unii dintre aceştia par să confunde străfulgerările de non-dualitate şi simţămintele de absenţă relativă a sinelui cu Realizarea Sinelui. Cum un număr al acestor călăuzitori îşi declară linia începând cu Sri Ramana, discipolii lor proiectează ideile lor asupra lui Sri Ramana. Ce părere ai despre asta?

DG: Ce sunt învăţăturile lui Sri Ramana? Dacă îi întrebi pe oamenii familiarizaţi cu viaţa şi învăţăturile lui, vei primi câteva răspunsuri, precum „advaita" sau „investigaţia sinelui". Eu nu cred că învăţăturile lui Sri Ramana au fost un sistem de credinţe sau o filosofie, precum advaita, sau o metodă, precum investigaţia sinelui.

Sri Ramana însuşi ar spune că învăţătura sa principală a fost tăcerea, prin care înţelegea radierea de putere şi graţie, fără cuvinte, pe care el o emana tot timpul. Cuvintele pe care le rostea, le spunea, erau destinate oamenilor care nu înţelegeau aceste adevărate învăţături. Tot ceea ce a spus a fost aşadar un fel de învăţătură de gradul doi pentru oamenii incapabili să-şi dizolve simţul eului în prezenţa sa puternică. Îi poţi înţelege cuvintele sau cel puţin crezi că le-ai înţeles însă dacă crezi că acestea constituie învăţăturile sale, atunci într-adevăr nu l-ai înţeles.

RS : Sunt unele aspecte ale învăţăturilor orale care par să fie unice. De exemplu, referirea sa la centrul inimii în partea dreaptă a pieptului. Spune că acesta este originea eului şi locul în corp unde simţul eului trebuie să revină pentru ca realizarea să aibă loc. Oamenii care vorbesc despre învăţăturile lui în Occident arareori par să menţioneze acest aspect.

DG: Nici Ramana nu l-a menţionat mult. În câteva ocazii când a fost întrebat despre el, a spus că era mai important să ai experienţa Sinelui decât s-o localizezi în vreo parte a corpului. Este adevărat că niciun alt maestru dinaintea lui nu l-a menţionat vreodată, însă eu nu aş spune că acesta e un aspect major al învăţăturilor sale. Nici nu aş afirma că e necesară această cunoaştere ca să ai experienţa Sinelui.

RS : Cum ai ales subiectele pentru cele trei cărţi biografice?[5]

DG : În două din cele trei cazuri, subiectele m-au ales pe mine. Când, la începutul anilor 1980, m-am dus la ashram-ul lui Lakshmana Swami, acesta mi-a cerut să scriu o scurtă biografie a Saradammei, proiect ce s-a transformat ulterior într-o relatare de dimensiunea unei cărţi despre amândoi. Câţiva ani mai târziu, când am scris o relatare de 50 de pagini despre experienţele lui Papaji cu Ramana, pe care intenţionam să o folosesc într-o carte despre discipolii lui Ramana, lui Papaji i-a plăcut atât de mult încât m-a invitat înapoi la Lucknow să scriu o biografie completă despre el. În ceea ce priveşte cea de-a treia biografie, l-am abordat pe Anammalai Swami spre sfârşitul anilor 1980, sperând să îl intervievez cu scopul de a obţine suficient material pentru un capitol în aceeaşi carte în care intenţionasem să aduc povestea lui Papaji. Povestea lui s-a dovedit a fi atât de captivantă, atât de detailată, încât, contrar a tot ceea ce întâlnisem până atunci în literatura Ramana, s-a extins curând într-un proiect de dimensiunea unei cărţi.

RS : Toţi aceşti oameni par să fi realizat Sinele. I-ai ales pentru acest motiv? Cum ai ştiut că au realizat Sinele?

DG : Răspunsul cel mai simplu este că nimeni care nu e jnani nu poate spune într-adevăr cine se află în starea aceea, şi nu aş pretinde că în acea stare aş fi eu. Ramana spunea oamenilor că pacea pe care cineva o resimte în prezenţa a astfel de fiinţe e un bun indicator că te afli în faţa unei fiinţe iluminate, însă acesta e doar un semn, nu o dovadă. Când am mers pentru prima oară să-l văd pe Lakshmana Swami spre sfârşitul anilor 1970, nu mă dusesem acolo cu vreo intenţie de a-l evalua. Dar de îndată ce m-am uitat în ochii lui, ceva înlăuntrul meu mi-a spus: „Acest om e un jnani". Nimic ulterior nu a făcut să mă îndoiesc de acea primă impresie. Nu ştiu cum am ajuns la această concluzie deoarece nu am mai avut niciodată acest soi de gând în prezenţa nimănui. Ceva înlăuntrul meu a ştiut, pur şi simplu. Până la data când l-am întâlnit pentru prima oară făcusem meditaţie intensiv cam un an şi jumătate toată ziua. Mintea mea era cât se poate de liniştită în cea mai mare parte a timpului şi simţeam cu adevărat că progresasem bine pe calea Realizării Sinelui. Cu toate acestea, în decurs de numai câteva secunde cât am fost privit de Lakshmana Swami, am fost într-o stare de linişte şi pace cu mult dincolo de orice experimentasem prin propriile mele eforturi. Acel singur darshan mi-a demonstrat nevoia unui guru uman, şi mai mi-a demonstrat că erau încă fiinţe vii în linia lui Ramana care păreau a avea aceeaşi putere şi prezenţă despre care citisem în atât de multe cărţi ale Ramanasramam-ului. Din ziua aceea o lungă perioadă din viaţa mea şi multă energie le-am dedicat serviciului adus acestor fiinţe şi scrisului despre viaţa şi învăţăturile lor.

RS: Ce înseamnă Realizarea Sinelui? Termenii „străfulgerare" şi „experienţa trezirii" apar în Nothing Ever Happened. Tu ai inventat aceşti termeni? Care e relaţia între o „străfulgerare" sau „experienţa trezirii" şi Realizarea Sinelui?

DG : Aş zice că Realizarea Sinelui este ceea ce rămâne după ce mintea se stinge irevocabil în Inimă. Inima nu e un loc anume în corp. Este Sinele fără formă, sursa şi originea manifestaţiei. Realizarea Sinelui este permanentă şi irevocabilă. De asemenea presupun că este destul de rară. Mulţi oameni au avut străfulgerări sau experienţe temporare a unei stări de a fi în care mintea, eul individual, încetează a funcţiona temporar, dar nu cred că sunt mulţi oameni în lume în care eul să fi murit.

Papaji obişnuia să spună: „Ceea ce vine şi pleacă nu e real. Dacă ai avut o experienţă care a venit şi a plecat, nu a fost o experienţă a Sinelui deoarece Sinele niciodată nu vine şi pleacă."[6]

Cred că acesta e un comentariu interesant. Dacă este adevărat înseamnă că majoritatea experienţelor de trezire sunt pur şi simplu noi stări mentale. Numai atunci când mintea moare complet, fără să mai răsară vreodată, Sinele străluceşte cu adevărat ca stare naturală a fiecăruia.

Termenii „străfulgerare" şi experienţe ale trezirii la care te referi indică stări temporare. Vin şi trec fiindcă eul însuşi nu a fost definitiv eradicat. Un Guru puternic poate fi capabil să dea o străfulgerare a Sinelui la aproape orişicine, dar nu e în puterea lui s-o facă să rămână permanent. Dacă persoana are o minte încărcată de dorinţe, acele dorinţe se vor ridica din nou şi vor umbri străfulgerarea.

RS : Par occidentalii să aibă o idee exagerată a semnificaţiei acestor experienţe preliminare?

DG : Când se experimentează aceste stări temporare de absenţă a minţii, importanţa lor poate fi exagerată în mare măsură de oameni care cred că au atins iluminarea permanentă. Însă în majoritatea cazurilor, în timpul experienţei, sentimentul importanţei de sine dispare.

RS : Cred că l-ai citat pe Papaji care spunea că în toată viaţa lui nu a întâlnit decât doi oameni care au realizat Sinele, Sri Ramana şi un preot spaniol. Însă el l-a întâlnit de asemenea pe Nisargadatta Maharaj. Înseamnă asta că el nu considera că Maharaj a realizat Sinele?

DG: În 1992 când am vorbit prima oară cu Papaji l-am întrebat câţi jnani-ni a întâlnit în viaţa lui. S-a scărpinat la ceafă şi a scos trei nume: Ramana Maharshi, un sfânt sufit pe care îl întâlnise la Madras şi la Tiruvannamalai, şi un mahatma rătăcitor care trăia în pădurile dintre Tiruvannamalai şi Bangalore. Când am început să-l cunosc mai bine, adăuga uneori nume pe listă, iar Nisargadatta Maharaj era unul dintre ele. În anii 1970 mergea deseori să-l vadă fiind foarte impresionat de el. J. Krishnamurti era şi el pe listă, deşi Papaji nu prea îl considera învăţător. Preotul spaniol nu a apărut niciodată pe lista lui. Papaji spunea că era cel mai bun creştin pe care-l întâlnise vreodată, însă nu a spus niciodată că ar fi fost iluminat.

Lista se putea extinde sau restrânge cu dispoziţia lui sau după memorie însă niciodată nu a fost mai lungă de şapte. Aceştia erau cu toţii oameni pe care-i întâlnise în călătoriile lui. Ceea ce mi s-a părut curios este că pe această listă principală nu a inclus niciodată pe vreunul din proprii săi discipoli, omisiune care te-ar putea conduce la deducţia că niciunul dintre discipolii săi nu obţinuse de fapt sahaja finală ori starea naturală a unui jnani. Fapt atât interesant cât şi paradoxal, deoarece multora dintre discipolii lui le spunea categoric: „Eşti iluminat. Eşti liber." Când i-am scris biografia, am recuperat câteva mii de scrisori scrise de Papaji devoţilor săi din toată lumea. Pot spune că cel puţin 50 dintre ei ar putea scoate o scrisoare cu scrisul de mână al lui Papaji în care-i felicita cu ocazia iluminării.

În marea majoritate a cazurilor aceste experienţe au fost temporare. M-am întrebat adeseori de ce Papaji se arăta atât de entuziasmat de aceste experienţe temporare, ca şi mulţi alţii care împărtăşeau aceeaşi nedumerire. Mulţi oameni îl întrebau despre asta, dar nu cunosc pe nimeni care să fi primit un răspuns direct, şi nici eu. Când l-am întrebat despre acest fenomen, spunea că el trăia în tăcere şi că atunci când tăcerea vorbea, aceasta spunea întotdeauna lucrul cel mai potrivit, chiar şi dacă în realitate nu era adevărat. A adăugat: „Mi-am petrecut toată viaţa în acea tăcere. Am învăţat să am încredere în ce spune." Implicit, în această afirmaţie e o recunoaştere a faptului că Papaji spunea uneori oamenilor că sunt iluminaţi când de fapt el vedea clar că nu sunt. Avea însă încredere în sursa acestor afirmaţii, fără să fi putut da vreodată însă o bună explicaţie de ce tăcerea îl făcea să spună acele lucruri.

RS : Am aici întrebarea unui cititor pe care ţi-o transmit: „Papaji spune că singurul lucru de care e nevoie este încetarea oricărui efort. Când aceasta se întâmplă, e tăcere şi un simţ al absenţei eului. Dar în acea stare mai e posibil să întrebi „Cine sunt eu?" şi să găseşti observatorul a cărui sursă rămâne încă de descoperit. Cu alte cuvinte, în acea stare se pare că investigaţia sinelui e încă necesară. Înseamnă asta că Papaji învaţă ceva diferit de Ramana Maharshi? Care este legătura între această stare lipsită de efort şi starea de sălăşluire în inimă?

DG: Când Papaji spunea în satsang „nu faceţi niciun efort", încerca să pună persoana din faţa lui într-o stare de absenţă a minţii în care niciun efort nu mai era nici necesar, nici posibil, deoarece „eul" temporar dispăruse. Nu încerca să aducă persoana într-un stadiu la jumătatea drumului, în care să mai fi fost necesară efectuarea unui efort suplimentar.

Iată un paradox pentru tine. Ramana Maharshi a realizat Sinele fără niciun efort, fără a fi fost interesat de asta, şi fără niciun fel de practică, iar după aceea şi-a petrecut restul vieţii spunând oamenilor că trebuie să depună un efort continuu până în momentul iluminării. Papaji a petrecut un sfert de veac practicând mantra şi meditaţia până la întâlnirile sale decisive cu Ramana, însă când a început să transmită învăţăturile a insistat întotdeauna că nu era nevoie de niciun efort pentru realizarea Sinelui.

Atitudinea lui Papaji faţă de investigaţia sinelui era: „Fă-o o singură dată şi fă-o cum trebuie." A lui Ramana era: „Fă-o intensiv şi continuu până ce apare realizarea." Deşi n-ai fi putut să-l faci vreodată pe Papaji să admită că existau diferenţe între învăţăturile sale şi cele ale Guru-ului său, ele în mod evident nu concordau în ceea ce priveşte chestiunea efortului.

Referitor la întrebarea privind diferenţa între starea fără efort şi starea de sălăşluire în Inimă, l-aş aminti pe Lakshmana Swami. El e de aceeaşi părere cu Ramana în privinţa necesităţii unui efort continuu până în momentul realizării. El mai spune că, prin efort, mintea poate atinge de asemenea starea de non-efort eliberată de gânduri, dar nu mai mult. Dacă acea stare a fost atinsă şi dacă cineva are şansa să se afle în prezenţa unui Guru realizat, atunci puterea Sinelui va trage mintea în Inimă şi o va distruge. În starea fără de efort, mintea e încă acolo, însă când sălăşluieşti în Inimă, mintea dispare.

Papaji recunoştea că meditaţia şi efortul aveau o utilitate limitată. Uneori spunea că meditaţia intensă ar aduce punnyas sau meritul spiritual necesar care favorizează apariţia ocaziei faste de a sta alături de o fiinţă realizată. Odată ce aceasta s-a realizat, efortul nu mai e necesar. De fapt, el este contra-productiv. Când cineva îşi întâlneşte guru-ul, puterea Sinelui care e prezentă în satsanga unei fiinţei iluminate preia controlul şi aduce rezultatele şi experienţele pentru care mintea e pregătită.

Toate acestea pot părea confuze sau contradictorii. Învăţătorii despre care am scris au avut păreri profund diferite asupra chestiunii efortului şi a rolului său în Realizarea Sinelui, însă sunt cu toţii de acord că a te afla în prezenţa unei fiinţe realizate e cel mai mare sprijin în dobândirea iluminării. Pot spune din propria mea experienţă că atunci când cineva este în prezenţa a astfel de fiinţe, mintea se dă de bună voie la o parte.

RS: În cartea sa Relaxing Into Clear Seeing, Arjuna Nick Sardagh spune: „În ultimii câţiva ani a apărut o creştere dramatică în uşurinţa cu care Realizarea Sinelui se poate întâmpla. Într-adevăr, a început în Occident un fel de epidemie în care punctul de vedere al trezirii s-a făcut simţitor prezent." Mi se pare mie că Arjuna se referă aici la străfulgerări, nu la Realizarea Sinelui, şi mă îndoiesc că ar fi mult mai comune astăzi decât au fost în India de milenii. Probabil că adevărata diferenţă este că indienii nu consideră aceste străfulgerări neobişnuite sau ca pe ceva care ar merita menţionat.

DG: Nu cred să existe vreo epidemie de Realizare a Sinelui în Occident şi niciunde altundeva. Cred că realizarea completă este un fenomen rar. Sunt desigur mai mulţi cei care cred că au realizat Sinele, dar eu cred că se înşală.

RS : Conform unor învăţători advaitini occidentali care pretind să urmeze învăţăturile lui Sri Ramana, Realizarea Sinelui e un proces alcătuit din două părţi. Mai întâi e o trezire, o experienţă temporară a nondualităţii şi a stării lipsei egoului. Al doilea pas este stabilizarea experienţei acestei treziri, ori cu alte cuvinte, permanentizarea ei.

Dar când citesc despre Mathru Sri Sarada în cartea ta No Mind – I Am the Self mi se pare că întrezăresc o imagine cu totul diferită. În cazul ei, o experienţă permanentă a trezirii poate că a fost necesară, însă nu a fost suficientă în sine. Pentru ea Realizarea Sinelui s-a petrecut numai atunci când mintea a coborât în centrul Inimii unde s-a dizolvat definitiv. Am impresia că fără această coborâre în Inimă, ea ar fi putut rămâne nelimitat în „starea de trezire". Poţi comenta despre asta?

DG: Când apare starea absenţei egoului, nu a mai rămas nimeni care să stabilizeze sau să piardă experienţa. Aceste experienţe vin şi trec. Trec fiindcă vasanele minţii se reafirmă. Când acestea reapar şi preiau controlul, reiei iarăşi practica. Aceasta este clasica recomandare a Gitei, şi este şi ceea ce a învăţăt Ramana. Rămâi treaz, rămâi atent, şi ori de câte ori surprinzi mintea rătăcind, adu-o înapoi la sursă.

În ceea ce o priveşte pe Mathru Sri Sarada, cred că te referi la experienţa pe care a avut-o chiar înaintea Realizării Sinelui. A simţit că mintea ei murise pentru că sălăşluise temporar în Inimă, însă Guru-ul ei, Lakshmana Swami, a văzut că „eul" ei nu era mort, ceea ce înseamnă că nu a fost decât o experienţă temporară. Ea când vorbea despre experienţele ei simţea sincer că „eul" ei era mort, însă nu fusese o trezire reală, permanentă.

Câteva minute mai târziu, cu ajutorul Guru -ului ei, eul s-a înapoiat în sursa lui şi s-a stins pentru totdeauna. Nu a existat o stare de trezire completă anterior acestei experienţe. Moartea finală a eului în inimă a fost necesară pentru a desăvârşi procesul realizării.

RS : Poţi numi câteva persoane care învaţă astăzi şi care au realizat Sinele?

DG: Aş putea să mă ascund în spatele afirmaţiei mele anterioare zicând că nu sunt calificat să spun cine e iluminat şi cine nu. Este adevărat, însă am credinţă absolută că Lakshmana Swami şi Saradamma sunt în acea stare. Nu vreau să fac comentarii despre nimeni altcineva.

Muruganar

RS: Ce planuri de lucrări şi cărţi ai pentru viitor?

DG: Lucrez la un al treilea volum The Power of the Presence şi sper să îl văd publicat în câteva luni. După aceea am în proiect traducerea din tamilă în engleză a unei părţi din poezia lui Muruganar, şi publicarea ei. Muruganar a pus multe din spusele lui Bhagavan care conţin învăţături în versuri scurte în tamilă, iar multe dintre acestea nu au fost niciodată traduse. Aceasta va fi o întreprindere majoră care ar putea lua un an sau doi. Sper de asemenea ca în viitorul apropiat să mă întorc la lucrul despre Papaji. Ţin în mod desosebit să editez dialogurile de la satsang-urile din Lucknow de la începutul anilor 1990. E o sarcină mare, totuşi, şi îmi va lua probabil câţiva ani. Recent m-am oferit să scot o carte cu toate scrierie lui Sadhu Natanananda despre Bhagavan pentru Ramanasramam. Am să armonizez munca asta cu celelalte proiecte ale mele.

Când mă aşez dimineaţa în faţa calculatorului de multe ori nu am nicio idee la ce o să lucrez în următoarele zece minute. Pot să parcurg ceva editat recent, să trec apoi la altceva şi apoi să descopăr un alt capitol al altei cărţi care îmi acaparează subit interesul şi atenţia. Ori aş putea la fel de bine să închid maşinăria şi să ies afară să fac în schimb ceva grădinărit.

Am ajuns la concluzia că Bhagavan m-a adus la Tiruvannamalai să scriu despre el şi despre discipolii săi. Am învăţat aceasta pe calea cea grea. Acum 20 de ani m-am înapoiat în Anglia sperând să câştig suficienţi bani cu care apoi să mă pot întoarce în India fără să fiu nevoit să muncesc aici. Nimeni nu s-a arătat dispus să mă angajeze la nimic. Am fost respins până şi la un interviu pentru strâns gunoiul în grădina zoologică din Londra. De îndată însă ce am avut ideea să scriu o carte despre Bhagavan, totul a început să se limpezească. Deşi nu scrisesem nimic în viaţa mea, mi-a apărut un contract cu o editura importantă şi am fost trimis înapoi în India să scriu despre Bhagavan. Aşa a luat naştere Be As You Are .

Cu câţiva ani mai înainte renunţasem la editarea magazinulului Ramanasramam-ului, ducându-mă la Andra Pradesh să fiu cu Lakshmana Swamy. Intenţia mea fusese doar să meditez acolo. Îmi ajunsese cât scrisesem însă în decurs de câteva săptămâni de la sosirea mea el mi-a cerut să scriu No Mind – I Am the Self . Ori de câte ori fac o muncă despre Bhagavan sau discipolii săi, totul merge bine. Ori de câte ori încerc să fac altceva, apar atâtea probleme şi nimic nu se realizează şi nu se finalizează.

Învăţând acestea din experienţă, m-am supus acum acestui destin. Îmi face plăcere munca mea, şi mulţi, mulţi oameni par să îmi aprecieze cărţile. L-am întrebat pe Papaji cu mulţi ani în urmă dacă scrierea tuturor acestor cărţi despre Bhagavan este o distragere pentru minte. El a răspuns: „Orice asociere cu Bhagavan este o binecuvântare". Am luat aceasta ca o recomandare să continui munca.

RS: Mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, David. Am învăţat foarte multe din el, iar tu ai fost extraordinar de generos.

DG: Eşti binevenit.

Viorica, traducătoarea acestui interviu, mi-a cerut să dau o relatare adusă la zi a activităţilor mele legate de scris şi publicaţii.

Am încheiat al treilea volum din The Power of the Presence şi l-am publicat în 2002. Menţionam în interviu că îmi propusesem să traduc ceva din poezia lui Muruganar. Acest proiect mi-a consumat mulţi ani ai ultimei decade culminând cu publicarea a două volume, Padamalai şi Guru Vachaka Kovai, ambele conţinând învăţături ale lui Bhagavan care fuseseră iniţial înregistrate în versuri în tamilă de Muruganar.

Afirmam de asemenea că plănuisem să editez câteva din dialogurile cu învăţăturile lui Papaji. Am făcut acest lucru acum câţiva ani iar rezultatul este o carte intitulată The Fire of Freedom, partea întâi. Când voi avea timp, voi edita mai multe din dialogurile lui. Cred că această serie va conţine un minimum de 3 cărţi.

La un moment dat am editat nişte conversaţii dintre Anamalai Swami şi vizitatorii săi şi le-am publicat într-o carte mică numită Final Talks. Nu-mi aduc aminte dacă aceasta s-a întâmplat înainte sau după acest interviu, aşa că amintesc aici acest lucru pentru întregirea imaginii.

În ultimii câţiva ani am editat şi am tradus de asemenea două cărţi pentru Sri Ramanasram. Prima, Sri Ramana Darsanam este o colecţie a scrierilor în tamilă a lui Sadhu Natanananda. A doua, Ramana Puranam, este o traducere adnotată a unui poem lung (540 de versuri) pe care Bhagavan şi Muruganar l-au compus împreună în anii 1930.

În momentul de faţă lucrez la câteva proiecte. Fac muncă de editare şi traducere a unei serii de articole lungi care vor conţine traduceri din mulţi poeţi tamilieni pe care Bhagavan îi aprecia şi despre care obişnuia să spună poveşti. Unele din acestea au apărut deja în The Mountain Path, revista Sri Ramanasramam-ului. Când seria va fi completă, am să le pun împreună în formă de carte. De asemenea, în colaborare cu T.V. Venkatasubramanian şi Robert Butler, cei doi care au tradus Padamalai şi Guru Vachaka Kovai împreună cu mine, lucrez la o carte care va conţine poemele lui Guhai Namasivaya, un sfânt tamilian care a trăit la Arunachala cu 400 de ani în urmă.

Pe lângă toate acestea, fac cercetări despre Maurice Frydman care sper să culmineze într-o biografie a lui. Maurice a fost un om extraordinar, fiind cel mai bine cunoscut astăzi ca editor şi translator al lui I Am That. Cu toate acestea, nu e decât o parte minoră a vieţii lui. S-a mişcat îndeaproape cu multe dintre marile personalităţi spirituale ale Indiei secolului al XX-lea precum Ramana Maharshi, J. Krishnamurthi, Swami Ramdas, Mahatma Ghandi, Nisargadatta Maharaj şi Dalai Lama, fiind implicat şi în numeroase proiecte politice şi de dezvoltare aici în India.

În urmă cu doi ani am iniţiat un blog unde postez unele dintre scrierile mele noi despre Bhagavan şi învăţăturile sale. Deşi în ultima vreme nu i-am adăugat prea mult, există acolo o arhivă bogată a articolelor mele. O listă completă a tuturor publicaţiilor (în engleză), cu descrierea conţinutului lor, poate fi găsită la http://www.davidgodman.org/books/padamalai.shtml.

În urmă cu circa patru ani mi-am construit o casă nouă în partea de sud a Arunachalei. În ea îmi petrec cea mai mare parte a timpului şi arareori călătoresc. Mi-am făcut o grădină destul de exotică şi întinsă care îmi consumă bună parte din timpul liber, însă nu sunt niciodată prea ocupat ca să nu mă pot duce zilnic la ashram-ul lui Ramana, la o depărtare de 10 minute de condus de aici şi unde şed aproape zilnic să absorb ceva din prezenţa lui tăcută. 

     David Godman, Tiruvanammalai, 23/03/2010

     sus

Traducere:
Viorica Weissman