ISSN 1565-8937

Dincolo de dogme: al-Hallāj

Simona-Grazia Dima

Eseul de faţă se întemeiază pe traducerea – fidelă şi de o aleasă reflexivitate, realizată, din limba arabă, de Georgiana Nicoarea, a unei părţi a creaţiei hallagiene, cuprinsă în volumul: al-Hallaj, Divan (Poeme mistice), cuvânt-înainte de George Grigore, Bucureşti, Ed. Herald, 2008, prefaţat de autoare printr-un studiu excepţional, necesar şi edificator introducerii în problematica de adâncime dezvoltată în jurul acestui autor cu totul aparte. Prezenta versiune românească se întemeiază, la rându-i, pe o selecţie din Divanul cules cu pasiune şi acribie (însoţit de o variantă în limba franceză) de celebrul orientalist francez Louis Massignon, care l-a făcut cunoscut Europei pe misticul persan (şi printr-o carte importantă, cu un frumos titlu: La Passion de Husayn Ibn Mansûr Hallâj, martyr mystique de l’ Islam, exécuté à Bagdad, le 26 mars 922...). Marele orientalist Henri Corbin îl caracterizează astfel pe al-Hallaj (în Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, Ed Herald, 2008): „este cu siguranţă una dintre cele mai eminente personalităţi reprezentative ale sufismului” şi a murit ca „mărturisitor al islamului mistic” (p. 232), executat pentru o propoziţie rostită, considerată blasfemiatoare – „Anā al-Haqq” – exclamaţie repetată, în faţa discipolilor sau a trecătorilor, în timpul extazurilor. Ea însemna „Eu sunt Adevărul” şi echivala o mărturisire publică, deoarece, în limbajul acreditat prin tradiţie (pe care al-Hallaj îl cunoştea prea bine, el fiind un credincios sunnit de o desăvârşită fidelitate), „Eu sunt Adevărul” era unul din cele 99 de Nume ale lui Dumnezeu. Am adăstat luni întregi în compania înălţătoare a sfântului-poet, într-un exerciţiu de deschidere totală, fără să fi aflat în el nimic islamic, ci doar, codificate într-un limbaj caracteristic, inevitabil şi coranic (acesta fiind limbajul standard, unanim acceptat şi venerat, în vremea şi în contextul istoric al vieţii sfântului, care trebuia să se facă înţeles; dar nu numai în acest limbaj, ci şi într-unul cu inovaţii proprii, după cum o demonstrează, la obiect, traducătoarea şi prefaţatoarea, în studiul său), fazele mistice inerente oricărui „parcurs” mistic.

Al-Husayn bin Mansūr bin Mahammā s-a născut în jurul anului 858 d. Hr la Tur, Al-Bayda, în provincia Fars din sud-vestul Iranului, ca nepot al unui zoroastrian, iar numele al-Hallāj, sub care este cunoscut, ar putea desemna un „dărăcitor al tainelor”, printr-o extensie (poetică) a denumirii meseriei exercitate de tatăl său, aceea de dărăcitor de lână, ocupaţie prin care s-a întreţinut al-Hallaj însuşi o perioadă, în tinereţe.

Singurele mărturii poetice rămase de la al-Hallaj au constat în versuri adesea disparate, răspândite în diverse antologii sau citate în alte opere. Se poate afirma că tradiţia arabă a transmiterii orale a poeziei (considerată drept un mijloc esenţial de cunoaştere) a operat un miracol în cazul acestui poet-martir. Deşi oficial nu au mai existat scrieri de-ale sale (toate fiind, după condamnarea lui la moarte, confiscate ori arse, inclusiv odată cu trupul său, iar postum, supuse unui embargo total, aplicat deopotrivă şi librarilor), versurile sale minunate au fost, măcar parţial, reţinute de martori, prieteni ori discipoli şi transmise pe cale orală, apoi notate în scris la câteva sute de ani de la moartea autorului, fiind aduse astfel la cunoştinţa posterităţii, ca dovadă a forţei cuvântului de a rămâne viu, spre a răscoli conştiinţele.

Afirmaţia scandaloasă a sfântului a fost aprig dezbătută de numeroşi mistici şi cărturari, de-a lungul timpului, şi calificată în cheie negativă ori pozitivă. Rumi, de pildă, un alt mistic de prim ordin al islamului, trăitor cu câteva sute de ani după al-Hallaj, interpretează cu strălucire aserţiunea predecesorului său drept cu totul altceva decât o blasfemie, anume, o totală supunere în faţa voii divine. Într-adevăr, prin anihilarea totală, misticul nu mai există, s-a dizolvat ca entitate individuală, iar restul subzistent este divinul însuşi, unicul, sălăşluitor în inima profundă a fiecărei făpturi. Găsim suficiente dovezi, în lirica lui al-Hallaj, că aşa stau lucrurile:

„între mine şi Dumnezeu nu mai există deosebire
şi nu am nicio dovadă şi nici un semn ca să se vadă
aşa se arată răsăritul Adevărului strălucitor
care se răspândeşte luminând puternic
iar dovada a fost a Lui, de la El, spre El, prin El
de la cel ce este martor al Adevărului şi chiar al clarificării
dovada a fost a Lui, de la El, cu El
căci într-adevăr L-am găsit în risipirea despărţirii
prin tot ceea ce face nu ne aruncă în deşert
voi sunteţi doar ceva ce-n timp s-a petrecut
aceasta-mi este fiinţa, mărturia şi crezul
contopirea contopirii mele cu El şi credinţa mea
astfel vorbesc cei ce în El se însingurează
ce deţin cunoaşterea în inima lor
iar aceasta este fiinţa fiinţei celor ce Îl iubesc
sunt un singur neam, al tovarăşilor şi prietenilor mei”
(M. Q 8).

Divinul este totodată ascuns şi manifest, lui datorându-se totul, de la vizibil la invizibil:

„Tu eşti în taina ascunsului gândul meu
mai ascuns decât o himeră în conştiinţa mea
adevărat mă însoţeşti mereu tot timpul zilei
iar în întuneric mi-eşti tovarăş până-n zori” (M. 25),

la el duce dâra îngustă a adevărului (cuvânt-cheie la al-Hallāğ, marcă a misticii sufite):

„într-o unire adevărată Unicul m-a unit
spre care niciun drum nu-i este cale
eu sunt Adevărul, iar Adevărul pentru Adevăr este Adevăr
şi tot ce este El, sunt şi eu fără deosebire
în lumină s-au arătat străluciri
şi printre ele a luminat un fulger” (M. 39).

Mircea Eliade reînvie o scenă cu al-Hallaj strigând în moscheea-catedrală de la al-Mansur că doreşte să fie ucis şi că le dă, în acest sens, deplină libertate potrivnicilor săi (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ESE, 1988, vol. 2, p. 137). Acelaşi savant îi pomeneşte, în continuare (p. 138), ultimele cuvinte, din timpul supliciului (prea cumplit ca să ne referim la el, deşi al-Hallaj a ştiut să facă, până şi din fiecare etapă a acestuia, un prilej de transmisie a unor învăţături esenţiale, de afirmare nestrămutată a continuităţii existenţei chiar şi în absenţa trupului nimicit): „«Extaticului îi este îndestul când în el numai Unicul se mărturiseşte» (cuvânt cu cuvânt: «important pentru extatic este că Unicul îl readuce la Unitate»”. Ciudat este, cu adevărat, faptul că al-Hallaj şi-a dorit acest sfârşit, l-a pregătit şi l-a trăit în chip apoteotic. În gândul său (tainic ori poate manifest) privea acest martiraj ca pe o supremă profesiune de credinţă, după cum ne spune în versuri:

„de Te doresc nu Te doresc drept răsplată
ci Te doresc să-mi fii pedeapsă
căci tot ce mi-a trebuit, am primit
dar fără să simt gustul extazului prin osândă” (M 7).

Poetul şi-a visat, de fapt, să moară ca martir, socotind, pe de o parte, că doar astfel se va rupe şi vălul firav care-l mai despărţea de divinitate (moartea fiind, şi ea, o experienţă mistică), iar pe de altă parte, existenţa sa va constitui un exemplu, ceea ce s-a şi întâmplat:

„ucideţi-mă prieteni credincioşi
căci în moarte-mi este viaţa
şi moartea-mi este în viaţa-mi
iar viaţa-mi, în moartea-mi
pentru mine şi ştergerea esenţei mele
este cel mai de preţ act
şi să rămân aşa cum sunt
este cel mai mare rău cu putinţă
sufletul meu a ostenit să mai trăiască
în umbra nenorocirilor
aşa că ucideţi-mă şi ardeţi-mă
(...)
veţi găsi taina Iubitului meu
în adâncul celor ce rămân
căci sunt un mare sayh
din vârful ierarhiei
mă odihnesc pe lespedea unui mormânt
din pământ roditor
mama mea l-a născut pe tatăl meu
aceasta este una din minunăţiile mele
iar fiicele mele când au crescut
mi-au devenit surori
(...)
aşa că strângeţi toate părţile la un loc
din poduri de lumină
din aer şi din foc
din apa cea dulce a Eufratului
apoi sădiţi totul într-un pământ
care nu este decât tărâmul morţii
apoi juraţi să le udaţi
cu apa din paharele ce le primiţi
iar când vor trece şapte zile
pământul vă va da cele mai bune roade” (M. Q. 10).

Câţi dintre noi nu vom fi avut oare senzaţia că am nimerit într-o lume finită, care şi-a spus cuvântul despre toate şi ne ia în primire doar spre a ne cere să fim nişte executanţi, veşnici supuşi cuiva, unor instanţe, poate mereu altele, dar având drept unică trăsătură intenţia de a înrobi, de a înregistra făpturile în nişte conturi utile – ca simple obiecte, pioni obligaţi să se autoregleze, spre a deveni conformi unor reguli din domeniul tranzitoriului şi al arbitrarului, reci şi exterioare? Aceasta se poate să fi fost şi starea de spirit a acestui mare mistic şi poet, iniţiat al vremii sale, islamic, fără a rămâne însă la litera cărţii sfinte a credinţei lui, apostol cu orice preţ al căii spirituale dintotdeauna. Aşa cum inspirat scrie Georgiana Nicoarea, în studiul său introductiv, mistica lui al-Hallaj, al cărei „punct de plecare rămâne religia islamică, se liberează de constrângerile dogmatice ale religiei, fiind un exemplu al libertăţii de gândire şi mai ales de expresie, într-un spaţiu care se doreşte normat în cele mai mici aspecte, pornind de la viaţa privată şi ajungând să cuprindă domeniile ştiinţei şi artelor” (Studiul introductiv la al-Hallaj, op. cit., p. 92). Pe vremea poetului, cenzura la Bagdad era de temut, iar din acest motiv, el nu putea scăpa ochilor vigilenţi ai diverselor instituţii seculare, preocupate să nu-şi piardă puterea şi influenţa. În consecinţă, trăirea neprihănită a lui al-Hallaj a fost luată, de diverse instanţe oficiale, politicieni, legalişti ori clerici islamici, drept o devianţă de la preceptele coranice, o cedare în faţa panteismului, ori o ameninţare la adresa ordinii religioase şi de stat. A fost catalogată ca o imprudenţă demnă de dispreţ până şi de către coreligionarii săi, sufiţii, care nu concepeau ca tainele să fie împărtăşite, fără oprelişti, oricui, în lipsa unei iniţieri prealabile: prin aceasta, al-Hallaj rupsese legământul tăcerii, făcut de orice membru al confreriei. Zbuciumata sa viaţă a însemnat, parcă dinadins, o progresivă eliberare de orice constrângere lumească, până la a rămâne faţă în faţă cu Unicul, Iubitul, cum îi spune el în poeme.

Se dedicase vieţii spirituale de la vârsta de şaisprezece ani şi a avut, succesiv, diverşi maeştri, dintre cei mai valoroşi ai timpului său, care i-au transmis, fiecare, valori de seamă, întreţesute răbdător în mistica sa, cea a iubirii necondiţionate şi dezinteresate faţă de Dumnezeu. Primit oficial în ordinul sufiţilor, al-Hallaj nu va adera însă în totalitate la concepţiile niciunuia dintre maeştri. Îi va părăsi pe toţi, se va detaşa de mediul mistic constituit oficial, preferând, aşa cum spune Henri Corbin, să se amestece în popor. Arunca „uniformele” oricăror convenienţe, cojile (acele învelişuri sau teci, numite în sanscrită kosas), tot ce era secund ori derivat, pentru a plonja în însăşi sursa primă a fiinţării, dincolo de cele văzute. Înţelegea că autentica investigaţie a problemelor ultime nu se supune lumescului, sub orice formă ar fi fost deghizat acesta. De altfel, şi foştii săi maeştri s-au dezis de el, cel mai frapant exemplu fiind Ğunayd, lângă care învăţase vreme de douăzeci de ani: acesta nu i-a privit cu ochi buni ardoarea spirituală, conştient de riscurile implicite (însăşi evoluţia sa indica un viraj spre social şi cunoaştere relativă – cuantificatoare, dar, vai, nicicând revelatorie! – , căci, părăsind învăţământul spiritual, s-a concentrat, treptat, exclusiv asupra dreptului canonic). Totuşi, al-Hallaj i-a păstrat vie, nealterată, învăţătura, conform căreia subiecţii individuali, rugătorii, în urma uniunii mistice, sunt anihilaţi, astfel încât doar Dumnezeu rămâne, timpul se anulează, la rându-i, iar creaturile redevin ceea au fost înainte de Creaţie – spirit pur.

Al-Hallaj a rămas profund ataşat lăuntric de învăţătura deprinsă de la Ğunayd, focalizată asupra lepădării de sine duse până la ultima limită, dar şi-a dezvoltat, în paralel, propria concepţie despre iubirea pură: omul se cade să îl slujească pe Dumnezeu doar pentru că îl iubeşte, fără să aştepte vreo răsplată; să-i aducă pur şi simplu, ca prinos, fiinţa sa. Un rol esenţial în aprofundările misticii sale l-au jucat, în continuare, cele trei pelerinaje la Mekka, petrecute în rugăciune, în profunde meditaţii inspiratoare.

La întoarcerea din primul, cel din 895, rupe legătura cu mediul sufit, aruncă veşmântul de lână albă şi începe o viaţă de predicator, mai întâi în Horasan, Fars şi ’Ahwaz. Louis Massignon foloseşte cu hotărâre o expresie edificatoare : „se amestecă în popor” (op. cit., p. 233), care sugerează că sfântul socotea, precum Iisus, inexistentă distincţia dintre iniţiaţi şi oamenii simpli, de unde inutilitatea oricărui sectarism şi a păstrării vreunui secret mistic. Nu se îndoia că, depăşind limitele mentale ori lingvistice, precum şi determinările temporale, religia corespunde imboldurilor cu totul intime şi inefabile ale fiecărui suflet: unirea cu divinul este la îndemâna oricui şi se dobândeşte păşind pe inefabila punte a iubirii, trasată între rugător şi Iubitul omniprezent şi atoateocrotitor.

„întoarce-te la Dumnezeu căci la capăt
de vei ajunge, numai El există
căci El este mereu cu oamenii ce i-a creat
care au primit în Mīm şi în ‘Ayn şi în sfinţire sensul lui
sensul lui este pe buzele celor cărora le-a deschis porţile credinţei
pentru a le vorbi oamenilor, explicându-le sensul Său
de te îndoieşti măsoară cuvântul tovarăşului tău
până ce va spune înlăturând îndoiala: acesta este Dumnezeu
căci Mīm deschide poarta sensului cel mai înalt şi mai profund
iar ‘Ayn deschide drumul către sensul Său cel mai larg şi mai profund” (M. 65).

Adevărul însuşi, înscris în firea lucrurilor, îndeamnă spre aceasta, căci divinul este modest, deşi atotputernic, sălăşluitor în toate (puterea sa este tocmai aceea de a fi însufleţitorul lumii):

„manifestarea manifestării Adevărului, Tu eşti manifestarea sa
şi Tu eşti cel ce dă grai oricărei manifestări
am arătat spre Adevăr prin Adevăr”(M. 63).

Rezident în inima spirituală a fiecărei creaturi, el este infinit, constituind sursa totalităţii fiinţării, uriaşul rezervor al tuturor potenţialităţilor universului:

„în inima Ta sunt nume de la Tine primite
pe care nu le ştie nici lumina şi nici întunericul
căci lumina chipului Tău este o taină când o privesc
din bunătatea, dreapta călăuzire şi harul de la Tine
acesta este cuvântul meu, Iubitul meu, Tu ce cunoşti taina
care nu este scrisă nici în ceruri şi nici qalam-ul nu o poate scrie” (M. 54).

După un al doilea pelerinaj la Mekka, al-Hallaj pleacă în India şi Turkestan, ajungând până la graniţele Chinei. Pretutindeni era simpatizat, menţionează H. Corbin, iar îndemnurile sale se adresau stăruitor poporului, chemat să ducă o viaţă interioară. Ne închipuim că plecarea sa reprezenta o veritabilă desfăşurare de forţe: Mircea Eliade pomeneşte că în al doilea pelerinaj era însoţit de patru sute de discipoli. În anul 906, întreprinde ultimul pelerinaj la Mekka, al treilea, unde rămâne doi ani, aceasta fiind o perioadă decisivă a vieţii sale, după care, întors la Bagdad, capitala califatului, se dedică fără şovăială misiunii sale de predicator, asumându-şi riscurile de rigoare, perfect conştient de urmări. Sensul profund al misionarismului său era acela al necesităţii de a vorbi tuturor oamenilor despre posibilitatea (şi datoria) de a se apropia de Dumnezeu, din convingerea că textul revelat de Dumnezeu nu se poate limita la Cuvântul scris şi citit, care ar rămâne astfel exterior omului:

„căci promisiunea, promisiunea Ta este într-adevăr Adevărul
iar începutul, începutul meu mi-a fost crunt
iar cel ce doreşte confirmare acesta este cuvântul meu
să spună mai departe şi să ştie că eu într-adevăr Îl văd” (M. 14).

Deşi era conştient de faptul că autoocultarea divinului are o justificare metafizică, socotea că a sosit vremea ca tot ce este ascuns să fie puternic iluminat, prin reunirea efectivă cu sacrul (prin adevăr, adică prin însăşi esenţa divină, iar nu prin simplul intelect), într-un joc fascinant al ascunderii şi revelării, prin care divinul îşi manifestă suveranitatea absolută:

„iar celor ce arată spre adevăr le eşti protector
Tu arăţi prin adevăr spre adevăr, iar adevărul grăieşte
a venit vremea ca totul să fie spus
dacă sublimul Adevărului ar fi manifestat
oamenii nu ar fi primit de la El gând să îi ascundă locul” (M. 63).

Era conştient că, pentru a se ajunge la substanţa eternă a cuvântului, trebuiau depăşite barierele (lingvistică, precum şi cea ritualică), ziduri formate în jurul omenescului profund şi al divinului, lăsând în urmă, deopotrivă, certitudinile oferite de limbaj, dar şi cumulul de gesturi ale credinţei etalate în exterior, pentru o livrare totală daimonului lăuntric. Nu întâmplător, folosim aici termenul socratic, ce i-a adus şi înţeleptului grec, printre alte acuze, o similară condamnare la moarte, din partea cetăţii normatoare:

„oamenii îşi au pelerinajul lor, iar eu pe-al meu la locul meu
ei aduc animale drept jertfă, iar eu inima şi sângele meu
cei ce se învârt în jurul templului fără a pleca din locul lor
se învârt în nurul lui Dumnezeu şi de tawaf sunt scutiţi” (M. 51).

Pelerinajul adevărat este, aşadar, cel îndeplinit de aspirant prin descinderea, prin efort propriu, la temeliile fiinţei sale.

Concomitent cu sporirea prestigiului şi a faimei sale, o uriaşă neînţelegere i se cristaliza, constant, în jur, manifestată în diverse forme şi sosită din toate direcţiile posibile, decisivă, în final, pentru condamnarea sa irevocabilă de către opacitatea vremii: totul pare să fi concurat la etichetarea lui al-Hallaj ca un mistic suspect – stingher, nepereche, neaparţinător vreunei categorii sociale definite, fie aceasta chiar şi o organizaţie religioasă. Vedem în această conspiraţie un semn al destinului, care îi solicita imperios martirajul. În acea perioadă instabilă din punct de vedere politic, predica în pieţe şi moschei. Avea, în acelaşi timp, credit la înalţi funcţionari de stat, iar prin popularitate, constituia o ameninţare pentru mediile conservatoare, ca şi pentru structurile instituţionale ale religiei şi ale statului. La cele menţionate deja pe această temă, se adăugau mereu alte şi alte nemulţumiri. Oricât de apropiat ar fi fost, ca sunnit, de islamul ortodox, al-Hallaj nu era unul conformist, încât a fost suspectat de reprezentanţii „islamului legalist” drept un posibil agitator şiit, dintre cei ce puteau deveni o ameninţare pentru califatul de la Bagdad. Nici suniţii rigorişti, pe de altă parte, nu-i înţelegeau termenii mistici, ceea ce crea, încă o dată, confuzie. A mai fost luat şi drept un eretic, iar contactul său, în pelerinaje, cu India, considerată a fi o ţară a vrăjitoriei, a lăsat loc presupunerii că se lăsase în voia unei inspiraţii satanice. Ca urmare, ambiguitatea poziţiei sale a atras, decisiv, atenţia autorităţilor, într-un sens malefic. În anul 907 s-a emis împotriva sa o fatwa, în urma căreia a fost urmărit de poliţia vremii. Un an mai târziu a fost prins, iar după o întemniţare de nouă ani (amânarea s-a datorat prezenţei la putere a unui vizir binevoitor şi luminat) a fost judecat şi condamnat la moarte, apoi torturat şi executat la Bagdad (imediat după instalarea altui vizir, vehement opozant al ideilor sale). Dacă niciunul din maeştrii săi nu i-a luat apărarea, acelaşi lucru e valabil şi pentru discipolii şi prietenii săi. Unul singur, Ibn Atā, l-a susţinut la proces, iar pentru asta a plătit cu viaţa.

O certă radicalizare lăuntrică se petrecuse în conştiinţa sa după cel de-al treilea pelerinaj, o metamorfoză esenţială, marcată şi printr-un semn exterior. În această perioadă lepădase vestimentaţia specifică misticilor sufişti, atribuită şi aparenţei lumeşti a lui Mohamed – un strai de lână albă – şi îşi asumase la vedere purtarea unui veşmânt asemănător, prin tradiţie, celui îmbrăcat de Iisus. Georgiana Nicoarea precizează semnificaţia definitorie a metamorfozei: „Louis Massignon, orientalistul francez care a readus figura marelui mistic în actualitate, evidenţiază diferenţa dintre cele două tipuri de piese vestimentare. În timp ce veşmântul de lână albă este simbolul integrării în grupul sunniţilor rigorişti şi disciplinaţi, muraqqa'a [„straiul cârpit”] este semnul călugărilor creştini rătăcitori. Această schimbare are o semnificaţie profundă, arătând că al-Hallaj a depăşit practica instituţională şi legalistă a islamului, că a încălcat în multe privinţe limitele legii instituite de profetul Muhammad, că se află pe o treaptă superioară celei pe care se găsesc profeţii, iar călăuza sa nu este altcineva decât Iisus, aşa cum este descris de către islamul sunnit” (Studiul introductiv la op. cit., p. 16). O spun chiar versurile sale, de o manieră impresionantă:

„nu le-am spus oare prietenilor
că am pornit pe mare, iar corabia s-a spart
sub semnul crucii vreau să mor
nu vreau nici Mekka, nici Medina”(M. 55).

S-ar putea afirma că moartea lui Al-Hallaj a fost una demonstrativă, ilustraţie şi parte a crezului său:

„am încălcat legea lui Dumnezeu însă
încălcarea mi-era de trebuinţă
dar ceilalţi musulmani socot că-aceasta-i fărădelege” (M. Y. 2).

sus