ISSN 1565-8937

traducere:
Viorica Weissman

Viaţa zilnică la Ashram

Gabriele Ebert

Lasă activităţile să-şi urmeze cursul. Ele nu afectează Sinele pur. Dificultatea constă în aceea că oamenii cred că ei sunt autorii acţiunii. Aceasta este o greşală. Puterea divină este cea care înfăptuieşte totul, oamenii nefiind decât instrumentele. Dacă ei acceptă acest punct de vedere, vor fi scutiţi de necazuri, altminteri le curtează.

Bineorganizata rutină zilnică

Viaţa la Ashram se desfăşura sub semnul unei ordini desăvârşite. Rânduiala, curăţenia, economia şi punctualitatea erau aşteptate din partea fiecăruia. Arthur Osborne a remarcat: „Bhagavan Sri Ramana era meticulos de exact, observator atent, practic şi plin de umor. Viaţa sa cotidiană se derula cu o punctualitate pe care indienii de azi ar trebui s-o numească pur occidentală. În totul era precis şi ordonat. Sala Ashram-ului era măturată de câteva ori pe zi. Cărţile erau întotdeauna la locul lor. Cuverturile care acopereau sofaua erau scrupulos de curate şi frumos împăturite. Kaupina, care era tot ceea ce purta, strălucea de alb. Cele două ceasuri din sală erau zilnic potrivite după ora radioului. Calendarul nu avea voie niciodată să rămână în urmă. Rutina vieţii se derula cu o regularitate exemplară."

În ultimii ani, când Sri Ramana încetase să lucreze la bucătărie şi începuse supravegherea proiectelor de construcţie, orarul său se derula astfel: se trezea la trei şi jumătate dimineaţa, la cinci şi jumătate îşi făcea baia, la şase şi jumătate lua micul dejun, iar după aceea făcea o primă plimbare pe munte. La opt şi jumătate citea poşta proaspăt sosită, iar la zece fără un sfert făcea o scurtă vizită la staulul de vaci. Prânzul îl lua la unsprezece şi jumătate. La amiază mergea la plimbare pentru a doua oară, de data aceasta ȋn jur de o oră, când trecea şi prin Palakothu. La două şi jumătate îşi bea cafeaua iar în jur de ora patru citea poşta ce urma să fie expediată. Jumătate de oră mai târziu ieşea iarăşi la plimbare timp de o oră. Participa apoi la Veda parayana, urmată de parayana în tamilă după care, la şapte şi jumătate seara, gongul îi chema pe toţi la masă. După cină Sri Ramana vizita iarăşi staulul, iar la nouă fără un sfert devoţii se retrăgeau la locuinţele lor.

Se spune că Sri Ramana dormea foarte puţin. Nu se întindea niciodată la orizontală, ci rămânea aproape drept, în capul oaselor, sprijinit de canapea. După masa de prânz se retrăgeau cu toţii pentru odihnă, când de obicei dormeau puţin. Nu însă şi Sri Ramana care deseori folosea acest ceas de repaos hrănind animalele sau făcând un ocol al Ashram-ului şi informându-se de mersul proiectelor de construcţie.

În pofida numărului tot mai mare de vizitatori, Sri Ramana ducea o viaţă activă. Pe lângă gătit şi supravegherea lucrărilor de construcţie, obişnuia să verifice şi manuscrisele cărţilor care urmau să fie publicate. Scrierile sale fuseseră de acum traduse şi publicate în câteva dialecte indiene. În jurul anului 1914 a compus faimosul său imn închinat Arunachalei. Între 1923 şi 1929 a scris Upadesa Saram (Esenţa ȋnvăţăturii în treizeci de stanţe), Upadesa Manjari (Instrucţie spirituală), Ulladu Narpadu (Realitatea în patruzeci de stanţe) şi Supliment la cele patruzeci de versuri despre Realitate. Acestea au fost urmate în anii 1930 şi 1940 de diverse traduceri în tamilă, malayam şi telugu ale unor importante scripturi advaitine, şi anume fragmente din Vivekachudamani şi alte scrieri ale lui Shankara, câteva strofe din Bhagavad Gita şi alte câteva fragmente din Yoga Vasishta şi Agama. Toate aceste lucrări pot fi găsite în traducere engleză în Opere complete ale lui Ramana Maharshi. Aşadar Sri Ramana petrecea vreme ȋndelungată verificând diverse publicaţii. Pe lângă toate acestea obişnuia să citească tot ceea ce se scria despre el, având o deosebită grijă ca totul să fie corect. Înainte de publicarea biografiei sale ȋn telugu Ramana Leela, a parcurs-o foarte sârguincios corectând şi cea mai mică eroare întâlnită. La fel de scrupulos era în ceea ce privea corespondenţa, atât cea primită cât şi cea expediată. Citea toate scrisorile care soseau ȋnsă nu răspundea niciodată personal; alţii făceau acest lucru în numele lui, iar el doar citea cu atenţie răspunsurile corectând acolo unde era necesar sau dând instrucţiuni ȋn privinţa formulării răspunsului.

Se ȋntâmpla ca diverşi oameni să ȋi aducă cărţi care nu erau într-o condiţie bună, astfel că se îndeletnicea şi cu legatul cărţilor. Verifica dacă erau întregi, adăuga paginile lipsă copiindu-le el însuşi şi ȋnserându-le la locul potrivit în carte.

Tot aşa cum nu risipea nici un strop de mâncare, nu risipea nici hârtia. Strângea fiecare petec de hârtie ce putea fi refolosit, de multe ori tăindu-l în bucăţele mici pe care le lega ȋn formă de carneţel. Păstra până şi acele de la ziare. „Altminteri vor fi pur şi simplu aruncate. Ar putea fi refolosite. De unde să luăm altele? Trebuie cumpărate. De unde banii?", obişnuia să spună.

Plimbările regulate formau o parte fixă a rutinei zilnice, însă cu creşterea numărului vizitatorilor şi a intensificării proiectelor de construcţie, acestea deveniră tot mai scurte. În ultimii ani ȋndeobşte nu mai putea face un pas pe uşă afară fără să fie însoţit de un cât de mic grup de oameni. Plimbările solitare pe munte deveniseră imposibile, deşi a reuşit să se strecoare de câteva ori fără să fi spus nimic nimănui, deoarece îndată ce oamenii observau că intenţiona să iasă, cu toţii ţineau să-l însoţească. Aşa s-a întâmplat într-o zi când voise să meargă de unul singur la Skandashram şi când urmarea a fost un fel de migrare în masă. Altă dată, când devoţii l-au rugat să ȋi ȋnsoţească până în vârful muntelui motivând că el cunoştea drumul cel mai bine, răspunse în glumă: „Dacă merg eu, tot Ashram-ul ni se va alătura. Până şi clădirile o să vină cu noi!"

În anii din urmă restricţiile au devenit atât de mari încât nu mai putea nicicum să circule liber. Totul era dictat de un orar fix. S-a construit o barieră cu scopul de a împiedica oamenii să-l poată atinge. Numea această îngrăditură „cuşca" lui. „Au pus bare în jurul meu, chiar dacă de lemn, ca la închisoare. Nu pot trece dincolo de barele acestea. Sunt oameni special delegaţi să mă urmărească şi care continuă să mă supravegheze cu rândul. Nu pot să mă mişc cum mi-ar place, ei sunt acolo să mă împiedice. Când pleacă unul, vine altul, ȋn schimburi. Care e diferenţa între oamenii aceştia şi poliţişti cu excepţia faptului că cei dintâi nu au uniforme? […] Chiar şi când trebuie să merg afară pentru a răspunde chemărilor naturii, ei trebuie să mă urmărească ca să mă protejeze. Până şi ieşitul afară trebuie să fie conform unui orar stabilit."

În primii ani Sri Ramana a încercat de câteva ori să părăsească Ashram-ul în favoarea unei vieţi solitare. Vasudeva, cel care a fost odată martorul celei de-a doua experienţe a morţii la Stânca Ţestoasei, relatează: „Odată, pe vremea zilelor petrecute la Skandashramam, Bhagavan şi cu mine ne-am dus la plimbare în jurul colinei. Ajunşi în dreptul math-ului Esanya, în jurul orei opt şi jumătate, Bhagavan se aşeză pe o piatră şi, cu lacrimi în ochi, mărturisi că nu se va mai întoarce niciodată la Ashram şi că se va duce să trăiască departe de oameni, unde-i va place, în păduri sau în peşteri. Eu nu voiam să-l las singur iar el nu voia să meargă mai departe. Se făcuse foarte târziu. Ajunsesem acolo în jurul orei opt – opt şi jumătate dimineaţă iar la ora unu la prânz ne aflam încă în acelaşi impas. Bhagavan îmi ceru să merg în oraş să mănânc de prânz şi după aceea, dacă mai voiam, puteam să mă întorc. Mi-a fost însă teamă că dacă aş fi plecat Bhagavan s-ar fi dus cine ştie unde." La un moment dat trecu pe acolo Swami-ul math-ului Essanya care îl invită pe Sri Ramana la math. Astfel, tentativa de evadare eşuă şi nu-i mai rămase nimic altceva de făcut decât să se întoarcă la Skandashram cu Vasudeva.

Sri Ramana relatează despre alte încă două tentative de evadare: „S-a mai întâmplat odată că am vrut să fug de toată această mulţime ca să trăiesc undeva neştiut de nimeni şi liber după placul inimii. Era pe vremea când trăiam la Peştera Virupaksha. […] Însă cu acea ocazie planurile mele au fost răsturnate de Swami Yogananda. Am încercat să evadez şi cu o a treia ocazie, după moartea mamei. Nu ţineam să am niciun ashram de felul Skandashram-ului, şi nici oameni care să vină să stea cu mine, cum era pe atunci. Însă rezultatul a fost Ashram-ul acesta (Ramanashramam) şi toată mulţimea de aici. Astfel că toate cele trei tentative au eşuat."

Atunci când cineva menţionase că ar fi putut părăsi Ashram-ul oricând ar fi dorit, Sri Ramana răspunse: „Ce pot să fac? Dacă aş fugi să mă ascund în pădure, care ar fi urmarea? Curând, m-ar descoperi. Apoi cineva ar ridica o colibă în faţa mea, altcineva în spate, şi nu va dura mult până ce vor răsări colibe şi de-o parte şi de alta. Unde m-aş putea duce? O să rămân prizonier pentru totdeauna."

Un alt punct fix al programului zilnic era intonarea Vedei Parayana. La început, veneau băieţi brahmani din oraş care cântau. Mai târziu, cu sprijinul maiorului Chadwick, Ashram-ul a înfiinţat propria sa şcoală Veda (patasala), care mai există şi astăzi. Intonarea Vedelor, atât dimineaţa cât şi seara, dura de fiecare data aproape 40 de minute. Se recitau texte din Vede, precum şi alte texte sanscrite cum ar fi Cele patruzeci de versuri ȋn slava lui Sri Ramana de Ganapati Muni şi Arunachala Pancharatma şi Upadesa Saram a lui Sri Ramana. După acestea urma aşa numita Parayana tamilă când se intonau şi alte texte compuse de Sri Ramana. E nevoie să precizăm că numai brahmanilor le e permis să ia parte la Veda Parayana, însă Sri Ramana a ţinut ca toţi să fie prezenţi, urmarea fiind brahmani care şedeau alături de non-brahmani şi indieni alături de occidentali.

Maharshi dădea mare importanţă acestor cântări, subliniind efectul lor calmant asupra minţii. Întrebat dacă n-ar trebui ca oamenii să înţeleagă şi textul, răspundea că nu era necesar, cântatul ȋn sine fiind suficient ca un ajutor în meditaţie. El însuşi şedea drept pe canapea pe durata cântării, cu privirea pierdută în depărtări.

Conducerea Ashram-ului

Regulile de conduită ale Ashram-ului trebuiau respectate de toţi. Se considera important de pildă ca femeile şi bărbaţii să se aşeze în zone separate în Sală. Femeilor nu li se permitea să înnopteze la Ashram. De regulă numai cei care lucrau pentru Ashram puteau locui în incinta acestuia. Cine dorea să mediteze se putea stabili în colonia de sadhu-şi de la Palakothu, însă trebuia să se îngrijească singur de necesităţile sale. Familiştii locuiau în Ramana Nagar, un aşezământ în apropierea Ashram-ului şi construit pe un teren special cumpărat ȋn acest scop de Gounder, un devot bogat (acelaşi care oferise prima sofa lui Sri Ramana). Astfel că în Ashram-ul propriuzis erau găzduiţi doar vizitatorii şi devoţii care lucrau acolo, cu câteva excepţii precum Maiorul Chadwick, Devaraja Mudaliar şi Yogi Ramiah.

Sri Ramana a lăsat conducerea Ashram-ului în seama fratelui său. În calitate de sarvadhikari, Chinnaswami a ţinut să deţină un control absolut asupra a tot ce se petrecea, lucru care ducea de multe ori la neînţelegeri cu devoţii care nu întotdeauna erau de acord cu deciziile sale. Însă oricare era hotărârea luată în cele din urmă, aceasta trebuia respectată de toţi. Dacă cineva se plângea de Chinnaswami, Maharshi îşi apăra fratele şi nu-i contesta niciodată deciziile. Atunci când un devot se făcea vinovat de vreo încălcare serioasă a regulilor Ashram-ului, i se putea interzice accesul în Ashram, excluderea fiind de regulă doar una temporară. Era suficient să-şi ceară scuze sau să promită că pe viitor va respecta regulile ca să i se permită revenirea.

Era inutil să se fi plâns lui Sri Ramana deoarece el nu se amesteca niciodată în astfel de dispute. Atunci când lui Ganapati Sastri (a nu se confunda cu Ganapati Muni) i s-a interzis intrarea în Ashram, acesta s-a plâns lui Sri Ramana: „Chinnaswami mi-a cerut să nu mai vin la Ashram iar Bhagavan stă nemişcat ca o statuie de piatră a lui Vinayaka. Servesc Ashram-ul de multă vreme. Pe deasupra am donat Ashram-ului trei almiras (dulapuri) pline cu cărţi. Nu vrea Bhagavan să-l întrebe pe Chinnaswami motivul pentru care nu mă mai lasă să vin la Ashram?" Plângerea sa nu a primit ȋnsă nici un răspuns. Ori de câte ori cineva avea tendinţa să se amestece în treburile Ashram-ului, Sri Ramana îl avertiza: „Oamenii fac drumul până la Ashram în căutarea eliberării însă sfârşesc în a se lăsa prinşi în politicile Ashram-ului, uitând de ce au venit. Dacă asta e ceea ce îi interesează, n-ar fi trebuit să vină la Tiruvannamalai doar pentru atât." Iar reformatorilor entuziaşti le amintea că era suficient să se reformeze pe ei înşişi.

Dacă i se prezentau conflicte de împăciuit, comenta: „Atunci când oameni cu păreri diferite renunţă la muna (tăcere) lor, care este întruchiparea iubirii, şi vin la mine spunându-mi «vom face aşa» sau «vom face altfel» întrebându-mă ce mi-ar place mai mult dintre cele două, ce pot să răspund? Dacă voi toţi cădeţi de acord asupra unei linii de acţiune şi apoi mă întrebaţi părerea mea, atunci voi zice că totul e în regulă. Dar dacă aveţi opinii diferite, de ce veniţi la mine să mă întrebaţi pe care o prefer? Ceea ce îmi place este să ştiu cine sunt eu şi să rămân cum sunt ştiind că ceea ce e menit să se întâmple se va întâmpla iar ceea ce nu, nu se va întâmpla. Nu e bine aşa? Înţelegeţi acum ce îi place cel mai mult lui Bhagavan?"

Au existat totuşi şi cazuri când Maharshi a obiectat. Atunci când, de exemplu, conducerea a hotărât să închidă uşile Sălii Ashram-ului timp de două ore după masa de prânz din cauza sănătăţii sale şubrede, protestă părăsind Sala şi şezând afară în întâmpinarea vizitatorilor. „Conducerea e liberă să închidă uşile iar eu sunt liber să întâmpin vizitatorii aici.", comentă el. În cazuri ca acesta în care decizia conducerii împiedica accesul devoţilor la el pe o perioadă oarecare de timp sau dacă aceasta ducea la vreo nedreptate, el rămânea intransigent: „Voi puteţi avea grijă de Ashram-ul vostru iar eu am să mă duc înapoi pe munte."

Însoţitorii personali ai lui Sri Ramana

Însoţitorii personali ai lui Sri Ramana erau selectaţi de Chinnaswami. Sri Ramana însuşi nu a cerut nimănui să-l servească, la fel cum nici nu a cerut după aceea vreunuia dintre însoţitorii ataşaţi lui să plece. La Ashram a devenit tradiţie ca însoţitorii să fie întotdeauna tineri bărbaţi celibatari. Annamalai Swami relatează: „Odată, unei femei din Nordul Indiei, asistentă medicală calificată care se oferise să-i fie îngrijitoare, Bhagavan îi răspunse: «Întreabă oamenii din Sală». Şeful îngrijitorilor împreună cu alţi câţiva oameni în Sală obiectară: «Nu! Nu! Nu putem avea femei ȋn serviciul lui Bhagavan. Nu se cade.» Bhagavan se întoarse către femeie zicându-i: «Toţi aceşti oameni gândesc astfel. Ce aş putea face eu?»"

Una dintre atribuţiile însoţitorilor era preluarea ofrandelor în hrană aduse de devoţi şi re-oferirea unei mici cantităţi ca prasadam înapoi donatorului. Tot ei trebuiau să aibă grijă ca bărbaţii să şadă de o parte a Sălii iar femeile de cealaltă. Ori de câte ori Maharshi părăsea ȋncăperea, unul dintre ei avea datoria să-l însoţească iar celălalt rămânea să facă curăţenie în Sală. Cuverturile cu care se învelea canapeaua trebuiau să fie curate. Spălarea cuverturilor, încălzirea apei pentru baia de dimineaţă la fel ca şi însoţirea lui Sri Ramana în ieşirile sale nocturne la toaletă intrau de asemenea în îndatoririle îngrijitorilor. Era aşadar cineva acolo care să-i sară în ajutor în fiecare clipă.

Sri Ramana era strict cu însoţitorii săi, insistând ca ei să-şi îndeplinească îndatoririle cu meticulozitate şi punctualitate şi nelăsându-i să se eschiveze de la nimic. La început Krishnaswami nu izbutea întotdeauna să izgonească maimuţele în timpul raidurilor acestora în Sală la furat de fructe. Mai târziu, mustrat de Sri Ramana, Krishnaswami deveni un ager gonitor de maimuţe astfel că, ori decâte ori era necesar, se ȋnarma cu o praştie şi le fugărea îndată ce îşi făceau apariţia.

Ceva asemănător s-a întâmplat cu însoţitorul Rangaswami, care nici el nu reuşea să gonească maimuţele şi căruia în schimb îi plăcea să mediteze. Sri Ramana i-a făcut observaţie: „Dacă vrei să meditezi astfel, mergi în altă parte, iar dacă vrei să trăieşti aici trebuie să munceşti aşa cum face fiecare. Meditaţia e conţinută în serviciul pe care-l faci Guru-ului."

Era caracteristic lui Sri Ramana să nu ceară niciodată nimic. Chiar dacă însoţitorul său nu avea nicio idee de necesităţile sale, el nu ȋşi exprima niciodată nicio doleanţă. Nu voia ca cineva să fie deranjat pentru el, nici măcar servitorii săi. Astfel că îngrijitorii erau învăţaţi să îşi dea singuri seama de eventualele doleanţe ale lui Sri Ramana, iar dacă el voia să bea ceva, să-şi spele mâinile sau să citească ziarul, ei ştiau fără ca el să o spună. Erau ajutaţi de faptul că exista o oră fixă pentru aproape orice.

Maiorul Chadwick ne relatează povestea betel-ului. În acest caz o scăpare din vedere a însoţitorului a atras după sine renunţarea lui Sri Ramana la obiceiul de a mesteca betel. „Într-o dimineaţă Bhagavan era gata de plecare şi mai aştepta doar ca îngrijitorul să-i dea betel-ul care i se punea întotdeauna alături când se făcea ora de ieşit la plimbare. Dintr-un motiv oarecare îngrijitorul nu a făcut acest lucru, ȋn timp ce toţi în Sală stăteau în aşteptare fără să poată face nimic, deoarece conducerea nu permitea nimănui să aibă grijă de Bhagavan cu excepţia celor special desemnaţi. În cele din urmă Bhagavan se ridică şi ieşi. Din acea zi nu a mai mestecat niciodată betel."

Cu toate că Sri Ramana putea fi foarte strict cu îngrijitorii săi, era în acelaşi timp foarte preocupat de bunăstarea lor. Vara, obişnuia să facă o plimbare la Palakottu între ora amiezii şi 1:30, când cărarea nisipoasă era atât de încinsă încât mersul în picioarele goale putea fi foarte dureros. Sri Ramana păşea întotdeauna cu acelaşi pas ferm fie că turna cu găleata fie că soarele dogorea pe cer, însă îngrijitorului care mergea în spatele lui îi spunea: „Fugi, fugi şi adăposteşte-te sub pomul acela. Pune-ţi haina sub tălpi şi stai pe ea un timp."

La fel de grijuliu s-a arătat faţă de Rangaswami odată când acesta mai avea de copiat câteva pagini dintr-o carte şi timpul nu ȋi permitea să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. „Într-o zi Bhagavan m-a întrebat dacă ȋncheiasem ce aveam de făcut. «Nu am timp acum», am zis. «Ce mai ai de făcut?», chestionă el. «Merg la Palakottu să vă spăl haina.» Bhagavan zise: «În regulă. Tu faci treaba mea iar eu o voi face pe a ta.» Zicând astfel copie el restul de pagini care mai rămăseseră. "

Mesele la Ashram

Sri Ramana avea întotdeauna grijă ca devoţii să primească hrană suficientă. De multe ori se interesa personal să le fie servită masa ȋndată ce soseau la Ashram. Unul dintre principiile lui Sri Ramana era acela de a nu accepta în nicio împrejurare să fie tratat diferit sau mai bine decât altcineva. Acest lucru era ȋndeobşte vizibil în sala de mese. Pentru a fi sigur că toţi ceilalţi erau serviţi la fel ca el însuşi, lua foarte puţin atunci când era servit primul. Mai târziu a insistat ca toţi ceilalţi să fie serviţi primii iar el ultimul. Într-una din zile când Suri Nagamma împărţea în Sală fructe primite de la nepotul ei, îl servi mai întâi pe Sri Ramana şi doar după aceea pe ceilalţi. La sfârşit, constatând că nu rămăseseră fructe suficiente pentru toţi, unul dintre îngrijitori tăie restul de banane în bucăţele mici. Sri Ramana comentă indignat: „Asta e ce nu-mi place. De ce serviţi dacă nu puteţi da aceeaşi cantitate tuturor? Dacă îl serviţi pe Bhagavan după ce îi veţi fi servit pe toţi ceilalţi, distribuţia va fi egală. Dacă din întâmplare nu mai rămâne nimic, nu are nicio importanţă dacă eu nu primesc nimic; ȋn schimb dacă mănâncă cu toţii, eu sunt mulţumit chiar dacă nu mi-am primit porţia."

Pentru a evita ca cei ce se aşezau în ultimele rânduri să nu fie dezavantajaţi şi să nu se întâmple să nu mai rămână pentru ei din felurile cele mai alese, aştepta să fie servită şi ultima persoană înainte ca el să înceapă să mănânce. Obiceiul lui era să nu se atingă de nimic de pe frunza lui de bananier până ce nu primeau cu toţii acelaşi lucru pe a lor. În ultimii ani, în ocazii speciale cum ar fi ziua sa de naştere (Jayanti), aniversarea morţii mamei (Mahapuja) şi Kartikai Dipam, participau foarte mulţi oameni, de multe ori sute şi chiar mii şi cu toţii trebuiau hrăniţi. În astfel de zile când masa se servea în câteva serii, Sri Ramana se alătura de preferinţă ultimului grup.

Principiul egalităţii între toţi era respectat şi cu ocazia hrănirii zilnice a săracilor, eveniment care avea loc o dată pe zi la ora unsprezece dimineaţa; devoţii şi Sri Ramana luau prânzul doar la unsprezece şi jumătate. Săracii primeau aceeaşi mâncare ca şi locuitorii Ashram-ului. Şi în această privinţă era foarte pretenţios. Într-o zi a observat că hrănirea săracilor afară ȋn curte nu a fost îndeplinită corect şi că unul dintre ei nu-şi primise porţia. A doua zi, când s-a format coada săracilor în aşteptarea mâncării, a ieşit afară şi le-a spus celor ce serveau: „Dacă nu le daţi lor de mâncare mai întâi, nu mă mai ȋntorc în sala de mese. O să rămân aici sub pom împreună cu oamenii aceştia, fac mâinile cupă să primesc hrana la fel ca şi ei, şi după ce îmi voi primi polonicul de mâncare la fel ca ei, o să mă duc direct în Sală."

Nenumărate sunt poveştile legate de sala de mese care arată limpede cât de ferm a opus rezistenţă Maharshi oricărui tratament preferenţial arătat persoanei sale ori de câte ori devoţii încercau să-i servească o anumită delicatesă sau o porţie mai mare decât celorlalţi. Santamma bucătăreasa a avut de învăţat şi ea lecţia ei. La începutul venirii ei la Ashram, i-a servit lui Sri Ramana o porţie suplimentară pe frunza lui, ceea ce el observă imediat şi replică cu mânie: „De ce îi serveşti lui Swami mai mult curry decât celorlalţi? Ai făcut tot drumul până aici ca să înveţi asta? Dacă i-ai servi pe ceilalţi mai mult şi pe mine mai puţin aş fi fericit. Vrei să obţii graţia cu supliment de mâncare? Dacă arăţi devoţilor aceeaşi iubire pe care o ai pentru mine, atunci şi iubirea ta pentru mine va creşte."

Sri Ramana nu voia să se facă nimic special pentru sănătatea lui. Odată toţi ceilalţi primiseră grâu fiert iar lui singur i se servise orez. Întrebându-l pe Chinnaswami motivul, a primit următorul răspuns: „Grâul nu e bun pentru sănătatea lui Sri Bhagavan." Sri Ramana a replicat: "Oho! Eşti doctor? Serviţi-mi acelaşi lucru pe care-l daţi celorlalţi. Nu faceţi nicio discriminare." Iar când cineva sugerase ca Sri Ramana să bea zilnic suc de portocale pentru sănătatea lui, el spuse că ar fi nevoie de 200 de pahare de suc. „Vrei ca doar eu singur să beau sucul iar voi toţi să vă uitaţi la mine cu mâinile goale? Şi de unde ar putea oameni săraci ca noi să plătească 50 de rupii în fiecare zi pentru procurarea a 200 de stacane de suc?"

Mudaliar Patti, cunoscută şi ca Bunicuţa Mudaliar, şi Echammal care încă din anii de început au gătit şi au urcat zilnic sus pe munte aducând mâncarea lor lui Sri Ramana şi devoţilor săi, au refuzat să fie lipsite de acest privilegiu în anii de mai târziu. Continuau să gătească acasă şi să aducă într-un coş mâncarea pentru masa de prânz la Ashram. Echammal gătea suficient pentru două persoane, Mudaliar pentru patru. Ambele aveau privilegiul să servească mâncarea lor personal lui Sri Ramana şi devoţilor. Când bucătăria Ashram-ului a devenit mai bine dotată acest lucru nu mai avea nici un rost. Sri Ramana ceru femeilor să nu se mai deranjeze pe viitor însă lor le plăcea atât de mult ȋncât nu a mai insistat.

Din consideraţie pentru brahmani se punea o anumită importanţă pe respectarea regulilor de castă. Brahmanii au voie să mănânce doar împreună cu membrii propriei lor caste. Pentru a le înlesni respectarea acestei reguli, sala de mese a fost împărţită în două de un paravan de bambus. De o parte a lui stăteau brahmanii, de cealaltă non-brahmanii. Sri Ramana şedea la deschiderea paravanului pe partea non-brahmană de unde putea fi vizibil tuturor. Nu o dată brahmanii încercaseră să stea pe partea non-brahmană căutând să se sustragă regulii lor de castă la Ashram şi argumentând că la Sri Ramana asemenea diferenţe nu existau. Însă el nu le accepta argumentele atâta timp cât aceştia, acasă, continuau să aplice regulile de castă. Cu această excepţie nu se făcea nicio altă diferenţă în sala de mese sau în Sală. Săracii şedeau alături de bogaţi, învăţaţii alături de simpli lucrători.

Zile de sărbătoare la Ashram

Ziua de naştere (jayanti) a lui Sri Ramana care, conform calendarului tamil, cade fie la sfârşitul lui decembrie fie la începutul lui ianuarie, a devenit prilej de mare sărbătoare la Ashram. Obiceiul a început în 1912 pe când trăia la Peştera Virupaksha şi când, pentru prima oară, devoţii organizaseră un festin în cinstea lui. La început s-a opus, scriind următoarele două strofe prin care explica motivul:

„Voi cei care vreţi să sărbătoriţi ziua de naştere, cercetaţi mai întâi cine e cel ce s-a născut. Adevărata zi de naştere este aceea în care omul intră în Fiinţa Eternă care străluceşte pentru totdeauna şi pentru care nu există nici naştere nici moarte. Dintre toate zilele, de ziua sa de naştere omul ar trebui să-şi deplângă căderea (în samsara). A o celebra ca pe un mare festival este asemenea ornării şi glorificării unui cadavru. Să cauţi propriul Sine şi să te uneşti cu el este înţelepciune."

Însă protestele lui Sri Ramana au fost în van. Adepţii săi argumentară că sărbătoreau ziua lui de naştere pentru binele lor şi că Maharshi nu trebuia să se preocupe defel. Astfel că sărbătorirea a devenit tradiţie. Sri Ramana şedea afară pe sofaua lui sau pe un podium decorat cu flori. Se făcea muzică, se citeau poezii în diferite limbi în onoarea lui şi se servea o masă sărbătorească. Orice persoană săracă care venea la Ashram primea de mâncare. În ultimii ani participau cu miile la celebrare, fiind necesară prezenţa poliţiştilor şi a cercetaşilor în continuă alertă pe teren pentru a asigura desfăşurarea în linişte a evenimentului.

Pe lângă Jayanti, se mai aniversau ziua morţii mamei Alagammal (Mahapuja) şi festivalul Kartikai Dipam. Maiorul Chadwick scrie în reminiscenţele sale: „Bhagavan a iradiat întotdeauna o pace extraordinară, însă în ocazii ca Jayanti, Mahapuja, Dipam şi altele asemănătoare când mari mulţimi erau atrase la Ashram, aceasta creştea într-un grad excepţional."

Gabriele Ebert, Ramana Maharshi - His Life