ISSN 1565-8937

traducere:
Viorica Weissman

Cultul suferinţei

Arthur Osborne

„Suferinţa este un însemn al întregului nostru trib”, spunea Shylock. Destul de curios, este şi al creştinismului. Şi este chiar mai esenţială în creştinism decât în iudaism, dat fiind că evreilor suferinţa le-a fost impusă de un destin tragic, în timp ce ȋn creştinism ea stă la însăşi rădăcina religiei.

Descrierea „robului în suferinţă" din Deutero-Isaia este luată de evrei drept un simbol al rasei lor iar de creştini o prefigurare a lui Christos:

El este dispreţuit şi respins între oameni; un om al amărăciunii şi binecunoscător al durerii; iar noi ne întoarcem, ca să spunem aşa, faţa de la el; el a fost dispreţuit şi nici noi nu l-am preţuit.

Cu siguranţă a îndurat durerile noastre şi a purtat necazurile noastre; însă noi nu l-am preţuit, lovitul, bătutul lui Dumnezeu şi năpăstuitul.

Însă el a fost rănit pentru păcatele noastre, a fost lovit pentru nelegiuirile noastre; pedeapsa pentru pacea noastră a căzut asupra lui; şi prin loviturile lui noi suntem lecuiţi.

Noi toţi ne-am rătăcit precum oile; şi am întors pe fiecare la propria sa cale; şi Dumnezeu a pus asupra lui nelegiuirile noastre ale tuturor.

El a fost asuprit, şi a fost vătămat, însă gura nu a deschis-o; a fost adus precum mielul la tăiere, şi la fel cum oaia rămâne mută în faţa celor care-i tund lâna, tot aşa nici el nu a deschis gura.

Esenţa creştinismului este doctrina Mântuirii. Sfântul Paul este cel care a adus-o în prim-plan şi de atunci încolo aşa a rămas. „V-am făcut cunoscut, dintre preceptele fundamentale, ceea ce eu însumi am primit, şi anume că Christos a murit pentru păcatele noastre potrivit cuvântului Scripturilor." Iar aceasta înseamnă o legătură cu mult mai puternică decât cu orice fondator al unei religii. Christos nu e numai cel care a venit să anunţe calea; el este Calea. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa." El nu doar ne-a învăţat, ci ne-a şi răscumpărat. Iar doctrina răscumpărării sau a mântuirii implică o amplificare a preţului plătit în durere şi suferinţă de către Mântuitor.

De aici izvorăşte jinduirea celor consumaţi de iubire de Christos, de a împărtăşi din suferinţa pe care el a luat-o asupra sa pentru binele nostru. Şi nu le-a spus el discipolilor că şi ei vor bea din acelaşi vas din care a băut el? Nu i-a avertizat el că urmându-l vor fi închişi, torturaţi, chiar ucişi? Aceasta este rădăcina din care a crescut jinduirea după martiraj care a pus stăpânire pe atâţia creştini înflăcăraţi, din care a crescut acceptarea pasionată a suferinţei, fie aceasta venită din partea persecutorilor ori dată de la Dumnezeu, fie chiar auto-impusă cum sunt nenumăratele forme de asceză care s-au practicat. Tipic creştină este rugăciunea Sfintei Bernadette: „O Dumnezeul meu! Am făgăduit, prin Harul Tău, să-mi dovedesc dragostea pentru Tine cât de bine voi putea, primind suferinţele pe care Tu, după placul Tău, mi le vei trimite, fie de la superiorii mei, fie de la tovarăşii mei, fie chiar de la diavolul însuşi. O Isuse! Fă-mă să Te iubesc şi după aceea crucifică-mă cât vei voi Tu! ... O Dumnezeule! Dacă contenesc să cuget la nenumăratele mele păcate şi la dreptatea Ta, sunt îngrozită şi consternată. O Dumnezeule! Îndură-te de suferinţa mea şi de nesfârşita mea slăbiciune! Lasă-mă să sufăr! Dă-mi durere şi greutăţi! Ele sunt singurul mijloc de a mă elibera de mine însămi."

Ar fi o dovadă de superficialitate să vedem acest cult al suferinţei ca pe ceva patologic sau mazochist. Lucrurile ar sta aşa numai în cazul oamenilor lipsiţi de profunzime, în cazul acelora care nu i-au înţeles motivaţia. Bernadette a înţeles. Aceasta este evident din ultima ei propoziţie: „Acestea sunt singurele căi de a mă elibera de mine însămi." Era aşadar foarte conştientă de ceea ce voia să facă: să se elibereze de ea însăşi, să anihileze egoul, să-şi abandoneze viaţa din iubire pentru Christos. Până şi numai extragerea unui singur dinte este foarte dureroasă, iar egoul este cu mult mai mult decât un dinte. Ceea ce împiedică omul să transcendă această lume este ataşamentul la ego şi câtă vreme acest ataşament cât şi aspiraţia de a-l transcende dăinuie, trebuie să existe şi suferinţa. Aceasta este pricinuită de caii sălbatici din om care trag în direcţii contrare. Nu înseamnă ȋnsă că există numai suferinţă în căutarea spirituală; şi nici nu ȋnseamnă că aceia care nu ȋntreprind această căutare nu cunosc suferinţa; există de asemenea şi multă bucurie: bucuria Iubirii divine, bucuria extazului care depăşeşte toate plăcerile lumeşti. Egoul este nesăţios iar dacă nu este dezrădăcinat în mod deliberat viaţa însăşi îl va stâlci în lovituri şi îi va provoca suferinţă. Dar căutarea spirituală face din suferinţă o alegere deliberată şi inteligentă.

Fiind rezultatul firesc al strădaniei omului de a se sustrage pe sine însuşi în afara lumii de care se simte atras, indiscutabil suferinţa nu este o marcă a tuturor religiilor. Nici nu i se poate face o primire călduroasă. Însă, de pildă Kunti, mama fraţilor Pandava, eroii Mahabharatei, s-a rugat ȋndelung asemenea lui Bernadette: „O Călăuzitor al universului, fie ca la fiece pas calamităţile să ne lovească, deoarece în suferinţă suntem binecuvântaţi de Viziunea ta pentru a se pune capăt renaşterii noastre."

Cu toate acestea nici Moise, Mohamed sau Krishna şi nici Buddha nu şi-au avertizat adepţii în felul acesta asupra suferinţelor pe care vor urma să le îndure aşa cum a făcut-o Christos; şi de fapt nici unul dintre ei nu a avut de întâmpinat nimic asemănător persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii timpurii. În plus în niciuna dintre religii nu este austeritatea pusă atât de mult în prim plan pe cât a fost în creştinismul tradiţional. De la creştinul aspirant şi total dedicat se aşteaptă să fie celibatar aşa cum au fost Christos şi adepţii săi apropiaţi. Sfântul este conceput ca tipul bărbatului auster şi slab care a cunoscut multă suferinţă în bătălia lui cu „lumea, carnea şi diavolul", deşi a cunoscut şi bucuria extatică în înfrângerea acestora. Christos este „Omul Suferinţelor". Tema favorită a artiştilor în crearea imaginii lui este tortura pe cruce. E firesc deoarece aceasta este tema care ilustrează în patosul ei întreaga doctrină a Mântuirii. Mama sa este Mater Dolorosa, Mama Îndurerată.

Alte religii au o tonalitate diferită. Buddha, de pildă, este reprezentat în artă arborând un zâmbet senin iar înţelepţii taoişti foarte des cu un rânjet larg. Sfântul musulman este mai degrabă personificarea unei demnităţi călduroase şi a bunăvoinţei. În India avem asceţi slabi, în general ȋnsă de la un sfânt sau înţelept se aşteaptă să fie vesel, să fi depăşit potenţialitatea durerii prin dezrădăcinarea egoului care suferă. E de nădăjduit că el ȋşi va expune învăţătura într-o atmosferă de râsete şi de umor, aşa cum relatează despre Ramana Maharshi adepţii săi.

Eliberarea din suferinţă este însăşi esenţa budismului. „Există suferinţă, există o cauză a suferinţei, există eliberare de suferinţă şi există o cale înspre această eliberare." Acestea sunt cele patru adevăruri fundamentale ale budismului. Iar pentru cel care îşi ancorează aici credinţa, lucrul pe care ȋl are de făcut este să urmeze această cale, şi anume Calea Nobilă Octuplă de la suferinţă la seninătate. Aşadar, pentru un budist, a fi afundat în suferinţă este un semn nu de progres, ci de întârziere.

Deşi starea ultimă de Realizare trebuie să fie aceeaşi, indiferent de religia sau modalitatea prin care a fost dobândită, totuşi căile de abordare ale acesteia diferă. Calea tipic creştină este cucerirea Împărăţiei Cerurilor prin zbucium şi năpustirea ȋn plină furtună indiferent de durere ori suferinţă, înarmat doar cu determinare feroce şi iubire de Dumnezeu.

Este aceasta oare şi calea creştinului modern?

The Cult of Suffering, articol extras din Arthur Osborne, Be Still - It Is the Wind That Sings, Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, India, 2000, pp. 289-293.