ISSN 1565-8937

Arthur Osborne

Cristopher Quilkey

Cristopher Quilkey, autorul acestui articol şi editor al magazinului The Mountain Path , a avut amabilitatea să scrie câteva cuvinte pentru revista noastră. Îi mulţumim atât pentru scurta prezentare cât şi pentru bunăvoinţa de a ne trimite fotografia mormântului lui Arthur Osborne şi al soţiei sale Lucia, mormânt aflat în Tiruvannamalai, India, pe terenul proprietăţii Osborne.

Cristopher: Sunt australian şi am venit pentru prima oară la Tiruvannamalai în august 1975. Chiar din primul moment în care am zărit colina sfântă Arunachala, am simţit în adâncul inimii că aici eram acasă. Locuiesc în Casa Osborne din 1982 şi am devenit editor în 2003.

Centenarul naşterii lui Arthur Osborne a avut loc pe 25 septembrie 2006. Că noi nu am realizat la timp semnificaţia acestei date, informaţi fiind de un devot abia după eveniment, este tipic pentru acest om obişnuit să se retragă în umbră. Viaţa lui Arthur în această lume a fost relativ scurtă: s-a stins la vârsta de şaizeci şi patru de ani. Probabil că vitregiile şi privaţiunile pe care le-a avut de îndurat ca prizonier în Bangkok în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au avut contribuţia lor. Ne-a lăsat o moştenire scrisă despre Sri Ramana care va supravieţui tot atât cât vor exista oameni dornici să-l citească pe Bhagavan. A scris într-un stil simplu şi direct. Fără efecte literare şi deci fără cuvinte superflue. Era de părere că mesajul este mai important decât mesagerul său. Ca fondator şi editor al magazinului The Mountain Path a deschis multora poarta spre o nouă lume, în special în Occidentul care avea probleme cu terminologia sanscrită şi cu termenii filosofici indieni în general. La fel ca şi în viaţă, intra direct în miezul subiectului şi spunea doar atât cât era absolut necesar ca cititorii să poată uşor şi repede pătrunde esenţialul.

Când scriu un editorial, o fac în parte cu spiritul lui Arthur în minte. A lui a fost prima carte pe care am citit-o despre Bhagavan şi, deşi limbajul micii cărţulii Ramana Arunachala este aparent simplu şi accesibil, simţeai instinctiv că mai sunt şi alte nivele de cunoaştere, mai profundă, şi care scapă capacităţii de înţelegere. Căutând inspiraţie, mă aplec uneori asupra editorialelor sale, încercând însă să nu citesc prea mult, altminteri nu aş mai scrie de fel editorialul meu! Arthur, în stilul său inimitabil, a spus tot ceea ce era necesar pentru a clarifica calea lui Sri Ramana: cel mai bun lucru pe care îl poate face cel ce îi urmează cu credinţă paşii, este să fie fidel învăţăturilor lui şi să se străduie să nu lase niciun însemn al personalităţii sale. El a fost unul dintre puţinii oameni pe care am vrut cu adevărat să-i cunosc iar când, în 1975, am venit pentru întâia oară la Arunachala, am simţit o mare dezamăgire auzind că murise. Dispunând de nu mai mult de un minim de facilităţi, a lucrat excesiv de greu la crearea periodicului The Mountain Path împreună cu V. Ganesan, editorul şef care i-a fost de mare ajutor. Este greu de realizat pentru noi, în această eră a calculatoarelor, cantitatea de muncă necesară dactilografierii şi corectării fiecărui număr pe care iniţial l-a făcut aproape singur cu mâinile goale. A creat o revistă deosebit de respectată care a devenit cunoscută în toată lumea; se poate cu uşurinţă întrevedea Graţia lui Bhagavan stând ferm în spatele acestei întreprinderi.

În 1968, conştient probabil că timpul i se apropia de sfârşit întrucât fusese programată o operaţie cu puţine şanse de reuşită, a scris, unul după altul, zece editoriale. Minte ordonată, pentru a lăsa lucrurile rânduite aşa cum se cuvine celui ce i-ar fi urmat, a scris şi a organizat materialul pentru magazin pe mai mult de doi ani înainte, după care a pus creionul jos. Această ultimă perioadă a vieţii sale a trăit-o, în cea mai mare parte, în linişte. Ultimul său editorial a apărut în aprilie 1970. Luna următoare, pe 7 mai, s-a stins din viaţă la Bangalore. Adorabila sa soţie şi bravă companie, Lucia, i-a adus corpul neînsufleţit înapoi la Tiruvannamalai. Mormântul său e situat într-un loc retras de pe proprietatea Osborne, la adăpostul câtorva pomi. Dacă ne-am strădui să stăm linistiţi în acea atmosferă calmă, am putea percepe o subtilă şi senină pace; nu e foarte evidentă totuşi se simte o undă de sprijin şi acceptare, prezenţa subtilă a lui Arthur îmbibănd locul odihnitor.

Citind diverse relatări despre Arthur nu avem nicio îndoială că a fost un gentleman de şcoală veche. Era emoţionant de reţinut, politicos şi rezervat din fire, nu din aroganţă, ci din respect pentru persoana în prezenţa căreia se afla. Nu vorbea mai mult decât era necesar şi putea rămâne liniştit şi tăcut oricât, ceea ce era destul de stânjenitor pentru cei care îi căutau compania şi care aşteptau din partea lui o înşiruire de fraze înţelepte. Nu era vorbăreţ. Fapt destul de contrastant în aparenţă cu anii mai tineri din perioada Universităţii când era sociabil şi activa ca membru al unui colectiv de dezbatere precum şi al altor diverse societăţi, activităţi normale pentru Oxford; spiritul şi l-a păstrat însă întotdeauna, la fel şi un neaşteptat de încântător şi fin simţ al umorului.

Dacă nu l-am fi ştiut din scrierile sale sau de la cei ce-l cunoşteau, înfăţişarea sa aparent indiferentă ne-ar fi indus în eroare, ascunzând observatorului fermitatea şi intransigenţa cu care s-a dedicat învăţăturilor guru-lui său. Arthur nu credea în jumătăţi de măsură şi, deşi căsătorit şi tată a trei copii, inima şi sufletul său le-a dedicat căutării adevărului. Ca un cavaler al regelui Arthur, odată ce şi-a angajat viaţa, nu mai putea fi vorba nici de şovăire, nici de întoarcere înapoi. Se poate vedea acest lucru din faptul că el şi soţia sa au venit în Orient căutând cunoaştere în vremuri în care asemenea comportament nu numai că nu era la modă, dar era considerat de familie şi prieteni în Europa ca excentric în cel mai bun caz şi anormal în cel mai rău. Arthur a făcut o carieră academică strălucită şi era bine văzut ca membru al colegiului de elită All Souls din Oxford când a întors spatele acestei tradiţii scolastice. A înţeles de timpuriu că lumea minţii este inadecvată înţelegerii semnificaţiei vieţii. A căutat un post care să-i ofere timpul şi răgazul necesare de a se îndeletnici cu ceea ce cu adevărat îl interesa. A avut două oferte: prima la un colegiu arheologic în Palestina şi a doua la Consulatul Britanic în Polonia. A ales-o pe cea din urmă. Aşa i-a fost destinul să o întâlnească şi să se căsătorească cu Ludka Lipszyc, cum era pe atunci cunoscută. Spirit înrudit şi, din fericire, dotată cu multe calităţi care lui îi lipseau. Acolo unde el era idealist şi erudit, ea era practică şi cu picioarele pe pământ. Se trăgea dintr-o linie de cărturari evrei şi respecta profund intelectul fin al lui Arthur. Cunoştea fluent şase limbi iar el cel puţin patru, inclusiv araba. Împreună au creat o legătură care le-a dat puterea să facă faţă şi să accepte toate vicisitudinile la care urmau să fie supuşi în următorii treizeci şi patru de ani. În 1945, după ce a fost eliberat din închisoare, Arthur a venit la Arunachala pentru a se alătura familiei şi lui Bhagavan de la care a primit binecuvântarea. Aflase de mulţi ani de măreţia lui Bhagavan dar din cauza asocierii sale cu René Guénon crezuse că, deşi Bhagavan era un jivan mukta, nu învăţa pe nimeni şi deci nu călăuzea căutătorii spirituali. Doar la venirea sa la Tiruvannamalai a realizat că Bhagavan era şi îndrumător. După un timp de la sosire i-a arătat lui Bhagavan o scrisoare pe care o compusese lui Guénon şi în care afirma că Bhagavan este guru. Bhagavan, după ce a citit-o cu atenţie, a consimţit ca scrisoarea să fie trimisă. Arthur a tăiat legăturile cu tradiţia sufistă pe care o practicase, urmând, de atunci înainte, exclusiv învăţăturile lui Bhagavan. Trecerea lui Bhagavan din această lume nu i-a afectat în niciun fel credinţa, întrucât implicit, din încredere şi experienţă, ştia că Bhagavan este întotdeauna gata să ajute şi să călăuzească pe cei care în mod sincer doresc acest lucru.

A lucrat la Madras ca editor al ziarului Indian Express unde a învăţat să reducă scrierile sale la strictul necesar. Ulterior a ocupat postul de director la Hindi High School în Calcutta iar în 1958, împreună cu Lucia, s-a stabilit pentru totdeauna la Tiruvannamalai, când cu greu dacă strânseseră suficiente economii ca să poată duce acolo un trai simplu, şi până şi aceasta se datora aproape în întregime naturii practice a soţiei sale. De atunci Arthur şi-a dedicat tot restul vieţii scriind despre ceea ce iubea cel mai mult: viaţa şi învăţăturile lui Sri Ramana. A scris Ramana Maharshi and the Path of Self-Knowledge care rămâne cea mai bună biografie despre Bhagavan; Ramana Arunachala; Buddhism and Christianity in the Light of Hinduism. Multe din articolele sale scrise pentru The Mountain Path au fost publicate în For Those with Little Dust şi Be Still, It is the Wind that Sings. Ambele aceste colecţii relevă un domeniu vast de cunostinţe precum şi o neobişnuită profunzime a înţelegerii. A fost un om loial şi modest. Când el şi soţia sa au părăsit pentru totdeauna Calcutta, atât foştii săi elevi cât şi profesorii s-au îngrămădit la gara Howrah pentru a-şi lua rămas bun. A rămas uimit de entuziasta lor manifestaţie de simpatie. Vagonul trenului era încărcat de flori şi cadouri. Eu cred că şi astăzi, dacă ar fi fost conştient de acest lucru, ar fi fost surprins să constate că memoria sa este păstrată într-o atât de adâncă veneraţie. Este fără îndoială adevărat că el ne inspiră respect, un respect în care nu e loc pentru laude exagerate, ci care dezvăluie afecţiune tăcută pentru un om care nu a aşteptat adulaţie, în schimb s-a dăruit sincer la tot ceea ce credea că e mai bun şi şi-a trăit viaţa într-o integritate totală la standardul cel mai înalt la care a aspirat.

sus